Amintirile mele între Bonaparte şi Domeniilor

Intro

2010-01-25T21:23:00.001+02:00

Intre Parcul Bonaparte si Parcul Domeniilor s-au petrecut primii 18 ani din viata mea.

Am fost legat de cele doua case, cea de pe strada Paris in care m-am nascut si in care am mai stat pe parcursul anilor - dominata de autoritatea bunicilor Grunau - si cea de pe Aviator Sanatescu, unde am crescut.

Scoala primara de pe Monetariei si Liceul Titu Maiorescu, strandul si stadionul de la sosea, parcul Herastrau, soseaua Kiseleff si hipodromul, soseaua Jianu cu paradele militare sau plimbarile cu bicicleta cu amicii din liceu sunt reperele dragi ale copilariei mele, retraita cu nostalgie si emotie in randurile de mai jos.

Radu Mihai Dimancescu
22 ian. 2010

Familia. Casa parinteasca

2010-01-23T02:01:00.094+02:00

Bunicii din partea mamei, Paul Grunau si Eugenia Eustatiu, s-au casatorit in anul 1893.

Paul Grunau era nepotul doctorului Johann Georg Andreas von Grunau (1785-1858), nascut in Germania, la Göttingen, stabilit in tara in anul 1812, medic primar al Spitalului Filantropia. Dr. col. Georg Grunau este intemeietorul si primul comandant (1831-1837) al Spitalului Ostirii, devenit Spitalul Militar Central. Obtine impamantenirea in anul 1857.

Tatal lui Paul Grunau era Adolf Georg Grunau (1821-1892), medic la Spitalele Colentina si Coltea, doctor curant al celor mai insemnate familii din capitala si prieten al revolutionarilor de la 1848 (fratii Bratianu, C.A. Rosseti) si al pictorului Rosenthal.

Nascut la Valsanesti in anul 1860, Paul Adolf Grunau si-a facut studiile in Germania (liceul la Halle si facultatea de silvicultura la Tharandt).

Intemeietor alaturi de Theodor Pietraru al Scolii Superioare de Silvicultura de la Branesti (1893), este detasat in Franta pentru un stagiu profesional de un an la Chambery, in Savoia (sud estul Frantei), ca atasat al Conventiei Forestiere. Aici se naste primul copil, Gabriela (Ella) (1895).
Revenit in tara, devine profesor in Drept si Legislatie Silvica.
Au mai urmat doi copii, Radu (1898) si Alice (1903).

[vezi arbore familie]

Este numit director la Scoala de Silvicultura de la Branesti, unde in 1902, prin demersuri catre Ministerul de Domenii reuseste sa anexeze Padurea Pustnicul ca teren de studiu si practica.
Publica "Istoricul invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manual Silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Revenind la anul 1903, Paul Adolf si Eugenia Grunau cumpara trei parcele cumulate pe Aleea arh. Louis Blanc A. (Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti si Palatul Universitatii din Iasi sunt cateva repere din creatia arhitectului elvetian Louis Blanc de la inceput de veac XX).

Aici familia Grunau construieste o locuinta dupa tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornisele hoch-parterului, un pod inalt cu invelitoare din tabla si un atic spre strada. Erau doua fatade principale. Prima, la strada, avea 3 ferestre. Cea laterala, in stanga, era indreptata spre gradina care avea o suprafata apreciabila. In spate, casa era calcan la calcan cu Garajele Leonida.

In toamna lui 1916 sotii Grunau impreuna cu cele doua fete, Alice (mama mea peste cativa ani) si Ella, s-au refugiat din Bucuresti la via Radalicella (denumita dupa numele celor trei copii) de la Valea Mieilor/Urlati. Bunicul a fost in acea perioada seful Ocolului Silvic de la Verbila de langa Urlati. Fratele mamei, Radu Grunau, face retragerea cu armata romana si il gasim pe frontul din Moldova ca tanar ofiter de cavalerie.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor, mama mea care avea 14 ani la inceputul in 1917, este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru a merge grabnic la Bucuresti pentru tratament. Cei doi gasesc casa din Aleea Blanc ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura. Dupa retragerea trupelor germane, familia se reintoarce in capitala. Gasesc casa intacta, fara nici un lucru lipsa.

M-am nascut in primavara lui 1929 in casa bunicilor mei. Mama, Alice Grunau, il intalnise pe Ioan Dem. Dimancescu, veteran al primului razboi mondial, capitan de vanatori de munte si absolvent de studii universitare la colegiului YMCA Springfield Massachusetts/USA cu specializarea in educatie fizica.
Mama era prietena cu Domnita Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Pe tata il stia de la activitatile Clubului Sportiv Peles Sinaia, acolo unde el fusese membru fondator si primul presedinte in anul 1923, pana la plecarea la studii la Springfield.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania), organizatie patronata de Regina Maria. La moartea reginei, in anul 1938, Domnita Ileana prelua presedintia de onoare a ACF-ului.

Atat eu (1929), cat si sora mea Sanda (1934) si fratele meu Vlad (1943) am avut-o pe Domnita Ileana si ca nasa de botez.

Primele mele impresii legate de strada erau asociate cu zgomotele ciudate pe care le auzeam prin ferestrele inalte ale camerei mele.
Cand am mai crescut si am iesit afara, am inceput sa fac asocierile varstei primelor amintiri. Am realizat ca zgomotele ragusite veneau de la claxoanele vehiculelor mecanice numite automobile de catre cei mari, iar sunetele ritmate erau produse de copitele cailor de la trasuri.

Ne aflam in anul 1931. Pentru a doua zi s-a anuntat vizita Reginei Maria. Intreaga familie s-a mobilizat pentru evenimentul de a doua zi. S-a pregatit si un tort garnisit cu bomboane.
La ora anuntata, Regina a venit insotita de Domnita Ileana. Au fost primite de stapana casei, Eugenia (Ginca) Grunau (bunica) si fetele ei, Alice (mama) si Ella Grunau (matusa mea). Cele cinci doamne s-au intretinut pe diverse subiecte si s-a mancat si din tort.
Spre sfarsitul vizitei, Regina s-a adresat catre mine: “Am crezut ca mi-ai lasat si mie o bucatica cu bomboane… Nu mai e nici o bomboana...” La care eu, asa cum mi s-a relatat (eram prea mic ca sa-mi aduc aminte), am scos din gura o bomboana nemestecata prea tare si i-am intins-o cu o figura nevinovata Reginei. Spre uimirea tuturor, Regina a luat bomboana si a mancat-o cu foarte mult calm!

Un scurt intermezzo. Casa din strada Braziliei

2010-01-23T02:00:00.007+02:00

(1931-1933)

Din cauza intarzierilor tatei (capitanul Ioan (Nelly) Dimancescu) la orele mesei, precum si a altor diferende legate de disciplina rigida germanica a profesorului Grunau, inevitabilul s-a produs. In toamna anului 1931, parintii mei s-au mutat cu chirie intr-un apartament cu doua camere spatioase pe strada Braziliei. Proprietarul era un italian cu o burta imensa, domnul Bardelli. Casa era un duplex bilateral, parter si etaj. Noi locuiam la parterul uneia din unitati. De jur imprejurul cadirii erau trotuare cu dale canelate.
In acest imobil tata mi-a cumparat un automobil mic cu pedale cu care am fost si fotografiat in mai multe ipostaze. Dalele trotuarului au pavat un “bulevard” foarte larg pentru primele mele curse…
Aproape zilnic faceam cu mama drumul de la noua casa, ajungeam pe strada Washington si de aici in strada Paris (noul nume al Aleii Blanc), la casa bunicilor.

La trei ani am fost internat pentru o operatie de apendicita la Saint Vincent du Paul (Sanatoriul de Maici, devenit spitalul Parhon dupa razboi, in 1948). Impresia mea era ca misunau “gargarite” bleu si albastre, dupa culoarea basmalelor pe care le purtau (asa le-am asemanat la varsta mea frageda; erau maicute infirmiere si surori). La operatie mi s-a facut anestezie totala. Se pare ca s-a pus prea mult cloroform si medicul Alex. Cosacescu nu a reusit sa ma mai trezeasca. Mi-au facut manevre de resuscitare un timp, dupa care m-au abandonat. Singura care a perseverat, facandu-mi respiratie artificiala, a fost tanti Octavie Dimancescu, sora tatalui meu. In cele din urma mi-am revenit…
De la aceasta patanie am ramas cu o foarte puternica alergie la substantele medicale. Cu greu puteam sa intru intr-o farmacie.
Tanti Octavie, salvatoarea mea, avea studii de stomatologie la Paris. Fusese maritata pentru cativa ani cu viitorul profesor si academician Stefan Nicolau (fondatorul virusologiei romanesti), care era de o gelozie extrema. Venea neanuntat in pauzele de la cursuri (asistent fiind) si “verifica” hainele din sifonier si spatiul de sub pat cu miscari ample de umbrela, cautand sa strapunga un rival bine camuflat… Dupa ce se asigura ca nu e nimeni, pleca inapoi la cursuri la facultate.

Dupa ceva timp, tata s-a impacat cu bunicul meu si am revenit in casa din strada Paris la inceputul lui 1933.

Planul casei din strada Paris

2010-01-23T01:59:00.009+02:00

Asa cum am mai zis, casa avea doar hoch parter, avand 8 camere de locuit. Camerele aveau o inaltime libera de 4,5 metri si dusumelele erau din parchet. Exista apa curenta, canalizare, sobe de teracota in fiecare incapere. In antre-ul mare, central, erau un semineu din metal. Toate sobele functionau cu gaze.

Ansamblul functional forma in plan un patrat. Spre fundul curtii era amplasat un alt pavilion de dependinte.

Intrarea principala era pe fatada dinspre gradina. Dupa cateva trepte mozaicate urmau cele doua usi masive de la intrare. Tot ansamblul intrarii era inchis intr-o marchiza metalica.
Dupa intrare, central, urma incaperea principala, antre-ul, prevazut de jur-imprejur cu tamplarie inalta de peste 3 metri, vopsita in alb. Toate usile, mai putin cele de la dependinte erau in patru canate.
Spre strada erau situate trei camere. Primele doua dadeau in antreu. In a treia se ajungea prin camera situata la capatul antre-ului, care era biroul lui Paul Adolf Grunau, o incapere octogonala. Doua din colturi erau suspectate ca avand pereti falsi si ma gandeam cand eram mai mare ca pot adaposti bani sau alte lucruri de pret.

Prima camera pe dreapta a fost camera lui tanti Ella, unde am locuit si eu in anii de scoala (iernile lui 1941-43 si din 1943 pana in 1947) pe diagonala camerei, intr-un coltar foarte scump amintirilor mele. Biroul din lemn de nuc [foto], pe care il am si astazi, era al matusii mele.

Camera a doua era camera bunicilor mei. Initial tot ei folosisera si a treia camera de la strada.
Din biroul lui Paul Adolf Grunau intrai, cum am spus, in a treia camera de la strada (camera unde m-am nascut si unde am locuit cu parintii mei in primii ani) la dreapta, iar la stanga intrai in sufragerie. Sufrageria se continua spre stanga cu corpul adminstrativ.

Revenind la antreu, pe stanga exista o camera, comparabila ca dimensiuni cu celelalte. Avea ferestrele la gradina, pe fatada cu intrarea. Aici dormea Radu Grunau, nenea Radu cum il numeam noi. A doua usa de la antreu pe stanga era destinata unei camere de trecere in care isi avea birou Radu Grunau. Mai departe ajungeai in sufragerie pe o a doua usa de acces.

La stanga, iesind din sufragerie, strabateai o veranda si era intrarea secundara. In fata pe stanga urma camera servitoarei. A doua era baia. A treia incapere era closet-ul. Pe partea dreapta prima usa dadea in bucataria prevazuta cu un geam pe fatada laterala dreapta, opusa celei cu intrarea. In fine, pe dreapta, vis-à-vis de closet, era o scara cu balustrada din lemn care dadea la unica camera dinspre pod. Toate anexele aveau pe jos mozaic.
Un mare dezavantaj era distanta mare pana la WC si baie. Din acest motiv, fiecare dormitor avea un paravan si o oala de noapte. In baie, pe langa lavoar si cada de baie exista si un lavabou din portelan.

Exista o pivnita cu arce de bolta, situata numai sub corpul administrativ. Accesul in pivnita se facea doar prin exterior, prin doua capace mari, in plan oblic. Butoaiele mari se umpleau toamna cu vin adus cu carutele de la Via Radalicella, pe ruta Urzicenilor, dupa halte la hanurile de pe traseu. Carutele intrau in curte, lasand pe jos coceni de porumb folositi la fixarea butoaielor.
In apropierea gardului dinspre strada erau doi stalpi care sustineau o tabela pe care erau trecute sortimentele ce se puteau cumpara: vin alb, rosu, vin negru (Bordeaux) si tuica. Poarta era deschisa si nu se punea problema ca ar putea sa intre si persoane cu alte intentii…
Vanzarea produselor era asigurata pe parcursul intregii zile de catre ordonanta militara a lui Radu Grunau. Era incaltat cu papuci si avea un sort alb. Din cand in cand intra in sufragerie pe intrarea secundara si lua registrul. Il aducea inapoi dupa ce nota soiul, cantitatea vanduta si banii incasati.

In afara de ordonanta militara, serviciile casei erau asigurate de o servitoare care facea piata, seara decontand banii cheltuiti pe baza insemnarilor tinute pe un carnetel.
Pentru treburile de eticheta ale familiei era angajat un “fecior” tanar si politicos, care cunostea oamenii casei si pe invitatii frecventi. Intr-o zi a venit o duba la poarta la noi. Dupa impotriviri a fost saltat. Am aflat ulterior de ce fusese luat. Cu ceva timp in urma fusese muscat de un caine turbat. La scurt timp dupa ce a fost luat de la noi si internat, tanarul a murit.

Parcul Bonaparte, istoria strazilor

2010-01-23T01:58:00.023+02:00

Tanti Ella, matusa mea, imi povestise ca in copilaria ei de la inceputul secolului XX, strada Paris se numea Aleea Blanc (A) si se termina foarte aproape de casa noastra, imediat dupa intrarea secundara de la Garajele Leonida (intrarea principala se facea si atunci pe Soseaua Jianu, astazi Bulevardul Aviatorilor). Acolo exista o padurice care tinea de Palatul Sturdza si un pavilion administrativ al acestui palat. Pavilionul era in acelasi stil cu palatul: cu don-jonuri, balcoane si turnulete.

Palatul Sturdza era amplasat la intersectia Soselei Bonaparte (Ilie Pintilie, Iancu de Hunedoara) cu Piata Victoria, prin fata lui circuland si tramvaie. Tot in acei ani, capatul aleii Blanc dinspre Piata Confederatiei (actuala Piata Dorobanti) era obturat si el.

In imediata apropiere a Palatului Sturdza, margand pe Bulevardul Bonaparte, pana sa ajungi la “Directia Tramvaiului Vechiu” (primul depou de tramvaie din Bucuresti, actualul depou Victoria, fost Ilie Pintilie), existau doua alei Blanc, A si B.
Aleile porneau perpendicular din soseaua Bonaparte si se uneau intr-un segment comun, o prelungire a Aleeii Blanc A. Aproape de capatul dinspre Piata Victoria al acestui tronson al Aleii Blanc A (care va sta la baza axului strazii Paris de mai tarziu) fusese construita si casa noastra.

Pentru a evita orice confuzie, astazi strada Louis Blanc coincide cu vechea Alee Blanc A (doar primul tronson, cel dinspre Soseaua Bonaparte), fiind paralela cu strada Argentina (fosta Alee Blanc B) si strada Mexic.

In anii de dupa primul razboi mondial, strada noastra a fost racordata la piata Victoria prin taierea paduricii de langa palat si trasarea pe aliniamentele regasite si astazi. S-au trasat si lotizat si celelalte strazi din jur, care aveau denumiri dupa membri familiei regale (vezi harta 1926). Strada noastra se numea in acei ani Strada Regina Maria.
Circulatia vehiculelor si birjelor dintre cele doua artere (Jianu si Dorobanti) devenise un fapt obisnuit. Mai erau strazile: Principesa Elisabeta, Principele Nicolae, Principele Mircea, Principesa Ileana si Principesa Maria.

Dupa scurt timp, urmare a unei initiative a Primariei vizand punerea in valoare a statutului politico-diplomatic interbelic, se va trece la denumirile cunoscute si astazi, strazile fiind botezate cu numele capitalelor de tari aliate: Paris, Londra, Washington, Roma, Praga, Belgrad sau ale altor taril neutre prietene: Argentina, Mexic etc.
Strada Paris fosta Blanc, fosta Regina Maria, devine axul principal al noilor strazi, ca o gratulare a invingatoarei principale a tratatului de la Versailles.
Zona cuprinsa intre strada Paris si Soseaua Bonaparte era denumita Parcul Bonaparte. Zona dintre strada Paris si strada Sofia se numea Parcul Filipescu.

Ar mai fi de mentionat ca in anul 1937, in spatele palatului Sturdza a inceput constructia unui edificiu care se dorea a adaposti noul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, o cladire in forma de E, orientata spre piata, avand patru etaje si terase pe toata lungimea fatadelor. Proiectata de arh. Duiliu Marcu, era inspirata din grandoarea arhitecturii totalitare (stilul neo-clasicist fascist si nazist). Cladirea a fost terminata in anul 1944.
Palatul Sturdza este demolat in anul 1946, lasand libera perspectiva spre piata a viitoarei Presedintii a Consiliului de Ministri. Cele doua constructii au fost contemporane pentru 3 ani de zile.

Surse foto:
-palatul Sturdza / www.miculparis.ro
-planul orasului Bucuresti - Editie oficiala 1911 - scara 1:5.000 / www.tramclub.org / rosetti61
-plan oras Bucuresti - scara 1:12.000 / Editura Librariei “Union” / www.tramclub.org / acier
-palatul Sturdza / Willy Pragher, www.landesarchiv-bw.de

Primele amintiri despre Craciun

2010-01-23T01:57:00.001+02:00

(1932)

Craciunul lui 1932 a adus pentru mine, aflat la varsta primelor amintiri, o adevarata revelatie traditionalist-crestina. Aceasta traire a celei mai importante (pentru mine) dintre toate sarbatorile crestine s-a datorat atmosferei plina de mister si de unitate din familia Grunau din acele zile. Pentru tot restul vietii a format o baza spirituala si o conceptie crestina care nu m-a parasit nici in cele mai grele momente ale vietii, mai departe imprimandu-se puternic si in educatia copiilor mei.
In camerele inalte din strada Paris, toate tapetate si cu stucaturi clasice la tavane, cu sobe de teracota cu modele distincte care emanau caldura zi si noapte, Craciunul aparea plin de mister. Am crezut in Mos Craciun pana in primele clase de liceu, “astupandu-mi” urechile de cate ori colegii mei de varsta vroiau sa clarifice situatia cum ca Mos Craciun nu exista.
Un brad inalt de peste 4 metri era intotdeauna instalat in fiecare an in aceeasi camera, cea a lui Radu Grunau. Luminatia feerica a lumanarilor nu era formata din becuri electrice, ca astazi. Bradul era impodobit cu lumanari de ceara colorate diferit. Pentru mine camera era incuiata cu doua zile inainte de Craciun. In seara de Ajun, se deschideau brusc usile. Nerabdator, intram sa vad bradul insotit de artificii si de sclipirile globurilor din care mai pastrez cateva si astazi, dupa mai bine de 70 de ani. Dupa sarbatorile magice, Mos Craciun disparea precum venise.

Tan-tan-tane

2010-01-23T01:55:00.008+02:00

Ma simteam foarte atasat de “tan-tan-tane” (bunicul, asa cum ii ziceam eu) la care patrundeam in fiecare dimineata in biroul mobilat cu o canapea si doua fotolii de piele rosie in fata carora trona un birou foarte vechi la care nu aveam voie sa umblu. Mai era o masuta mica, rotunda si aurita prevazuta cu geamuri laterale unde in permanenta se cuibarea Pisu, o pisica de culoarea snitzelului cum spunea tanti-Ella, matusa mea. Pisu era de fapt un nume generic, folosit de-a lungul anilor pentru toate generatiile de pisici care au urmat.

In fiecare dimineata, pe ferestrele deschise ale biroului statea agatata de foraiberele ferestrei camasa pe care trebuia sa o imbrace bunicul, dupa care in mod meticulos urma sa isi aranja butonii la mansete.
Tan-tan-tane era abonat la aceleasi doua ziare: Dimineata si Adevarul [foto]. Cititul ziarelor era un tabiet, intre orele 9 si 10 dimineata.

Pe colturile biroului statea o cutie de tabla cu desene pe care scria Tutun Regal. Aveam misiunea sa improspatez rezerva de tutun la cateva zile si pentru aceasta, tan-tan-tane ma insarcina sa merg 100 de metri pana la “Capu’ Podului” (denumirea care asimila Piata Victoriei) unde se afla un chiosc metalic si rotund de unde cumparam pretioasa marfa. Am mai vazut acum cativa ani un singur asemenea chiosc, in Cismigiu.

In Piata Victoriei, de la strada Paris se racordau in ordine: soseaua Jianu, soseaua Kiseleff, soseaua Filantropiei, bulevardul Basarab (Titulescu), strada Buzesti, Calea Victoriei, bulevardul Coltei (actualul Lascar Catargiu, fost Ana Ipatescu) si soseaua Bonaparte (actualul bulevard Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie).

Intre soseaua Kiseleff si soseaua Filantropiei era amplasat muzeul Antipa. Tanti Ella, matusa mea era foarte mandra, ca doi ani la rand lucrase la muzeu. Intr-o zi m-a dus si pe mine sa vizitez muzeul. Am avut un sentiment amestecat de curiozitate, groaza si scarba. Am fost impresionat la vederea borcanelor cu serpi si de dimensiunile scheletelor de elefanti sau dinozauri.

Un pitoresc aparte il aduceau zilnic faetoanele cu produse lactate si branza. Marfa era adusa direct de la producator prin tarani sau gospodari scapatati.
Pe strada Paris isi facea aparitia zilnic o doamna imbracata cu cizme, pantaloni de piele si avand o mutra rasata. Avea in jur de 45 de ani si era o supravietuitoare a revolutiei bolsevice, fosta baroneasa. Acum ajunsese sa vanda lapte. Se numea Marusia Keller si venea cu faetonul cu lapte din Floreasca unde avea o ferma cu vaci. Intra in curte cu pasi hotarati, schitand saluturi discrete pana ajungea sa discute cu tanti Ella, matusa mea, cu care vadea o adevarata simpatie reciproca. Conversatiile lor nu le-am talmacit niciodata fiindca se faceau rapid, intr-o germana fluenta.

Dimensiunile “universului” meu

2010-01-23T01:55:00.006+02:00

(1933)

In casa din strada Paris am avut parte de o doica numita de mine Nina Buzolina. Era o ardeleanca de varsta a doua, care aducea cu ea farmecul ardelenesc. Incepusem si eu sa vorbesc in dialectul ei: “imbumba-ma!” (inchide-mi nasturii), “dezbumba-ma!”, “dezbaiara-ma!” (dezbraca-ma) etc.
Iesirile noastre la plimbare se margineau la piateta unde strada Paris se intersecteaza cu strazile Argentina si Washington. Aici era o bacanie mare, care pentru mine ara superlativul absolut al perceptiilor.

Intr-o duminica dupa-masa (in anul 1933) parintii mei au fost invitati de Domnita Ileana la un ceai de ora 5 (five’o’clock) la Palatul Cotroceni. De cum m-am dat jos din taxi am fost impresionat de atitudinea si autoritatea lacheului de la palat. La vederea Palatului si a intrarii am exclamat: “Ce mai ditai bacanie!”, facandu-l pe lacheu sa zambeasca ingaduitor.
Cei mari m-au lasat intr-un salon plin cu jucarii, alaturi de copiii Domnitei, Stefan si Minola. Mesele si scaunele erau ciuperci si ciupercute rosii impestritate cu alb.
A fost o seara pe care nu o sa o uit niciodata.

Parcul Domeniilor

2010-01-23T01:53:00.030+02:00

(1933->)

Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casa pentru familia noastra. Tatal meu, Nelly Dimancescu, se ducea zilnic sa supravegheze executia lucrarilor. Casa era construita intr-un cartier (Parcul Domeniilor) in care se atribuisera loturi exclusiv functionarilor Ministerului Domeniilor (si Silviculturii). In anii ’20, terenul (parcela 57) fusese daruit ca dota de bunicul meu catre fiica sa, mama mea, Alice Grunau.

Imi amintesc ca se vorbea ca parintii mei nu avusesera bani, dar fusesera scosi din impas printr-un imprumut respectabil pe care Domnita Ileana il acordase prietenei ei, Sake (Alice, Alice-ache, adica mama). Imprumutul avea sa fie rambursat in rate pana la un moment in care Domnita nu a mai acceptat restituirea imprumutului. Era prin anii ‘40.

In vara lui 1934 a venit si vremea sa merg cu tata sa-mi arate noua constructie din Sanatescu, de la numarul 50, care era aproape gata. Prima mea intalnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamagire. Intrand pe strada noastra am constatat ca pomii plantati la marginea trotuarelor erau o caricatura fata de castanii si stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Insasi vilele erau mai modeste fata somptoasele cladiri din cartierul unde ma nascusem. Pe terenul Crucii Rosii, unde se va construi spitalul Elias, gard in gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie si resturi care atrageau carduri uriase de ciori.

Am pasit in noua constructie care respira la modul placut un miros de curatenie si vopsea, specific unui santier in ultima sa faza. Am remarcat inaltimea mica a plafoanelor care imi dadeau impresia ca sarind cumva as putea sa le ating. Aveam sa aflu mai tarziu ca aveau 2,70 metri inaltime fata de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.

In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau constructii recente, restul fiind doar terenuri ingradite, cu iarba multa, pascuta de turme razlete de oi pazite de ciobani.
Pe unele locuri virane oamenii isi sapau fundatiile pentru viitoarea locuinta. Pe locurile intravilane si pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrala) crestea iarba foarte “sanatoasa”. Era cautata tot timpul de catre gospodarii care isi construisera recent case. Taiata in calupuri mici era “transplantata” in noile gradini.

Incolo, aceleasi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Ghiata era adusa in forme mari de la o ghetarie apropiata de langa Depozitul Sanitar.
Hala pietii era o constructie recenta. Nu existau magazinele de astazi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stanga si pe dreapta, macelari in halate albe taiau carnea si isi chemau clientii strigand: “La mine, domnu’ ofiter!” sau “La mine, cucoana!”.
Erau “camioane trase de cai” de la Otto Gagel, Herdan sau Grozavescu care livrau paine si cornuri. O multitudine de olteni pe “bresle”, fiecare cu cobilita lui, isi strigau marfa: “Pui, conita, pui!”

Carbunari, vanzatori de peste si vanzatori de gaz care strigau “Gaziu! Gaziu!”. Era gaz pentru combustibil, lampi sau pentru curatenie.
Era o pulsatie a vietii care nu anima, ce-i drept, parcul Filipescu sau Bonaparte.

Pe la capatul strazii unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).

[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966.

Terenul casei noastre era ingradit cu garduri din scandura pe laterale (doctorul Angelescu si terenul viran, viitoarea intrare la spital si Depozitul de Medicamente) si in spatele curtii, unde 3 ani mai tarziu, in 1937, s-au construit fundatiile spitalului Elias. In curte aveam un cotet unde se adapostea cainele nostru ciobanesc Ticu. Din cauza cainelui aveam "tensiuni" cu vecina noastra, sotia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat si strigat Tico, iar noi ne strigam cainele Ticu… La strada, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidarie, de aproape 1 metru inaltime, cu doua intrari pietonale si una auto. Portile erau din lemn. In spatele curtii, pe latura dinspre doctorul Angelescu aveam o magazie care adapostea si cotete de porumbei.

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tata a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala). Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.
La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare).

Pe gardurile dinspre bulevardul Marasti ale spitalului erau lipite unele peste altele afise colorate, reclame de la teatrul de opereta, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tanase de la Teatrul de revista Savoy (revista Carabus).

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la clasare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.

Surse foto:

-oltean cu fructe (1925) / www.ici.ro
-vanzator de gheata / Ilustratiunea Romana (iulie 1938)
-biscuitii Otto Gagel / 1937 Advertising Romania collection / ioanvictordragan @ www.flickr.com
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

Cei de-ai casei

2010-01-23T01:52:00.025+02:00

Intre timp, in casa din strada Paris ne frecventau aceleasi figuri obisnuite. Dudu Vlahide, secretar general al Presedintiei Consiliului de Ministri, permanent in orice guvernare de partid, locuia pe strada Argentinei. Avea totdeauna o voce profund ragusita.
Mai veneau des Eliza Eustatiu, Ionel si Vica (Florica) Eustatiu, Hermina Carlova, Mitita Eustatiu si tanti Ivona, fiica acestuia. Mai rar venea si tanti Cornelia Eustatiu.
Se discuta in jurul unui pahar de tuica de la vie cu branza si masline. Se discuta aprins despre lucruri de familie (partaje etc.)

Dintre camarazii lui Radu Grunau de la Regimentul 4 Rosiori Regina Maria, veneau Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu, amandoi baieti de generali, Sandi Anastasescu, iar mai tarziu locotenentul Epure.
Citeodata eram rasfatat de tinerele doamne care ii mai faceau cate o vizita unchiului meu: Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu, Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) sau Dina Petrescu.

Dupa ce ne-am mutat in casa din Sanatescu, tant-tan-tane si Ginca Grunau/Sel (bunica mea) veneau rar sa ne vada. Tanti Octavie (sora tatei) si Maia (bunica mea, Elena Dimancescu) veneau si ele rar, de la blocul ARO (cel cu cinematograful Patria de astazi), acolo unde matusa mea avea cabinetul si laboratorul dentar.
In schimb, tanti Ella, sora mamei, venea cel putin la doua zile. Fiind apropape (locuiau pe Zorileanu, la parterul si la etajul unei vile), veneau des Gutica Grunau (casatorit cu Florica) si Costica Grunau (etern june-prim, membru al Clubului Tinerimea Romana).

Ca prieteni de familie veneau Gutulescu (ofiter, atasat militar la Tokyo, numit de generalul Antonescu) [foto: primul din dreapta] si Mouck Sanatescu.
Mai veneau colegi de ai tatei (de la Cercetasie si mai tarziu de la Strajerie) pentru rezolvarea unor treburi de organizare (discutii, planuri, desfasuratoare pentru defilarea de 8 Iunie de pe stadionul ANEF etc.).

sursa: Abonatii Telefoane 1937 / memory.loc.gov/ammem

Casa din Sanatescu

2010-01-23T01:52:00.023+02:00

In casa din Sanatescu, la parter era un living mare de 36m2. Mai era bucatarie casei, un WC de servici si camera servitoarei. Ordonanta tatei dormea in spalatoria de la subsol unde era si o chiuveta, camera fiind incalzita cu o soba. O a doua incapere la subsol adapostea lemnele si carbunii pentru iarna.
La etaj erau dormitoarele. Al parintilor langa baie si inca unul alaturat unde am stat pana la nasterea sorei mele, Sanda. Din 1935 m-am mutat intr-o camera mai mica care avea ferestrele la strada.
Casa avea trei intrari: una principala la strada, una de vara care dadea in veranda din spate si ultima, de servici, spre strada.

[foto/1937: Radu Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea]

Prin conceptia cubista a arhitectului Horia Creanga, autorul proiectului, fatadele erau inversate de la normalitate, dependintele fiind situate spre strada, iar camerele principale spre curte, unde era orientata veranda de la parter si balconul de la etaj.
Fatada dinspre curte era orientata pe sud si avea avantajul de a fi mai insorita.

[foto stanga: Alice Dimancescu, Gabriela Grunau,
Sanda si Radu Dimancescu;
foto dreapta: Eugenia Grunau, Alice si Sanda Dimancescu]

Nasterea si botezul surorii mele

2010-01-23T01:51:00.007+02:00

(1934)

In 1934, in casa din strada Aviator Sanatescu 50, am avut un eveniment special prin nasterea in decembrie a iubitei mele surioare, Sanda, nasa fiind din nou domnita Ileana. Parintele Gala Galaction a oficiat slujba in sufrageria noastra de la parter, unde fusese adus un cazan de botez.

Nasterea, petrecuta cu cateva saptamani inainte in dormitorul parintilor de la etaj fusese grea. Cand am intrat in camera mea tot de la etaj, tanti Ella s-a straduit sa-mi distraga atentia de la caznele nasterii de alaturi facandu-mi “papusi” din cartofi copti pe surcele, la gratarul sobei de teracota. Era 14 decembrie.

Surse foto:
-Gala Galaction - portret de Nicolae Tonitza / www.wikipedia.org

Craciunul in Sanatescu

2010-01-23T01:50:00.012+02:00

(1934->1947)

Si in casa din Sanatescu 50 am respectat cu sfintenie datinile Craciunului, exceptand inaltimea bradului, silit de tavan sa fie mai scund ca cel din casa bunicilor din strada Paris. Treptat, lumanarile electrice au luat locul celor de ceara.

Facusem o “compania teatrala” a noastra. Se numea teatrul “Tobby” si nu a apucat sa faca alte reprezentatii decat cele din casa… Scriam si programe pentru piesele pe care le jucam, oferindu-le invitatilor inainte de reprezentatii.

“Compania” noastra debutase cu piese de lumini si umbre, montate intr-o cutie mare de lemn. Fiecare scena avea decorul ei si o regie de refelectoare cu lumini colorate, realizate si manevrate de Hering Tadeus, regizorul tehnic, un inginer polonez refugiat in Romania, pe care l-am si gazduit la noi in casa. Dupa un timp, Hering Tadeus s-a angajat ca sofer la A.C.F., moment in care s-a si mutat de la noi intr-o garsoniera. Era la dispozitia lui Hanzi Colias, sefa serviciului administrativ. Dupa terminarea razboiului, domnul Tadeus s-a reintors in Polonia, tinand corespondenta cu Ella Grunau, matusa mea.

A doua etapa a “companiei” a fost legata de reprezentatiile cu “actori”. De sarbatorile Craciunului, mama monta cu mine, Sanda/Teti (sora mea) si Geta (nepoata vieresei Dobrita din Valea Mielior) scenete pe teme religioase: Nasterea Domnului, Magii la Irod si altele.

Pe toata durata Craciunului mama ne canta la pian melodii traditionale germane pe versuri romanesti: Stille Nacht, heilige Nacht, O Tannenbaum!. Pianul fusese daruit mamei de bunicul meu - Paul Grunau - la mutarea noastra in Sanatescu. Mama avea talent pentru pian si voce, fiind mostenita nu de mine sau Sanda, ci de mezinul familiei, Vlad Calin Popescu, care se va naste in vara lui 1943, fiind botezat si el de Domnita Ileana la 1 august al aceluiasi an.

Trebuie mentionat ca pe timpul verilor pline de sentimente patriotice din 1939-40, Ion Dacian, directorul si primul solist al Operetei, a fost chemat in doua randuri la serate patronate de Domnita Ileana si organizate de parintii mei in living-ul de la parterul casei din Sanatescu.

Prima bicicleta

2010-01-23T01:49:00.002+02:00

(Craciun 1934-1935)

La Craciunul din 1934 am primit cadou o bijuterie de bicicleta, marca Ideal. Rosie si plina de accesorii. Cu toate astea, initial am fost deceptionat ca nu primisem o tricicleta, lucru care mi-a lipsit toata copilaria.
In primavara lui 1935, tatal meu, imbracat in pantaloni scurti, alergand pe langa bicicleta mea, cu mana pe saua de pe care pedalam, m-a initiat in “ciclism”. Locul era intre Stadionul Kiseleff si intrarea la Strand. Copacii plantati (castanii din fata intrarii la strand) mi-au tinut loc de jaloane, tata conducandu-ma in bucle sau “S”-uri printre ei. Fara sa stiu, tata isi lua din cand in cand mana de pe sa, pana cand, foarte repede, am prins a merge singur.

Clasa a II-a primara la Sfantul Iosif

2010-01-23T01:48:00.003+02:00

(1936-1937)

In aceeasi toamna, dupa o prima clasa facuta in particular, am intrat in clasa a II-a la Scoala Primara a Liceului Sfantul Iosif de pe strada Luterana.
Profesorii erau in persoana unor bruderi (frati, preoti catolici) si o buna parte din lectii se predau in limba germana. Director era bruder Morandini, italian catolic cu care nu aveam direct de a face, noi avand un singur profesor/bruder pe nume Paulus. In recreatii ne plimbam doi cate doi in circuit inchis in curtea liceului de langa catedrala. Peste hainele noastre “civile” eram imbracati in sorturi negre cu funde rosii si guler alb.
Pentru stimularea noastra la invatatura purtam niste grade simbolice (de la sublocotenent pana la general), specifice disciplinei militare. Avansarea se facea printr-un punctaj conform notelor primite, existand baremuri ierarhice. M-am aclimatizat destul de greu fata de colegii mei care frecventasera scoala si in clasa I. Totusi am luat unul din mai multele premii III.
La scoala veneam si plecam cu autobuzul 31, insotit de tata [foto]

Sfarsitul lui tan-tan-tane

2010-01-23T01:47:00.001+02:00

(1936)

La via noastra din Valea Mieilor, eram in relatii tandrete cu bunicul meu. Ajunsesem sa-l insotesc la vanatorile efectuatre pe dealuri sau in lunca Cricovului, care atunci era zonal in exploatarea Eforiei Spitalelor Civile (prin doamna Todie, adminstratora domeniului).
In toamna anului 1936 tan-tan-tane a murit rapid in urma unei crize s-a declansate pe cand era la vie. A fost o zi foarte ploioasa incat taximetrul angajat sa-l transporte urgent la Bucuresti a iesit tras de un car cu boi de la casa din vie.
Paul Grunau s-a stins la cateva zile, pe 8 octombrie 1936.

Scoala Primara nr. 30. Mircea Mavriki

2010-01-23T01:46:00.012+02:00

(1937-1939)

La sfarsitul clasei a II-a, tata m-a transferat la Scoala Primara numarul 30 de pe strada strada Monetariei, colt cu soseaua Kiseleff, scoala pe care o facuse si Radu Grunau, unchiul meu. Director (si profesor in clasa a IV-a) mi-a fost un om exceptional, domnul Petrescu, iar profesoara de clasa (a III-a), doamna Bratu.

Eram mai aproape de casa. In fiecare dimineata, ordonanta tatei mai insotea pe Clucerului si pe Kiseleff pana la scoala. Tot el ma astepta si la iesire.
La scoala am dat peste prietenul meu cel mai bun pe care l-am avut de-a lungul vietii. Locuia intr-un apartamant inchiriat la coltul strazii noastre, Aviator Sanatescu, cu Bulevardul Marasti. Tatal lui, pe atunci maiorul Dim. Mavriki, facuse armata si razboiul la aceeasi arma a vanatorilor de munte cu tatal meu. Si culmea coincidentei, Mircea era si el fin al Domnitei Ileana. Mama lui, Vera Asker (suedeza), divortata fiind, il adusese pe unicul ei baiat de la Brasov in Bucuresti.
Mircea se mandrea ca merge la scoala fara ordonanta. Pe drumul de intoarcere poposeam impreuna cu Mircea (eu si cu ordonanta tatei dupa mine…) la libraria Tokyo din Piata Filantropiei, unde DOX-urile (submarinul DOX) cu ilustratii alb-negre erau de mare pretuire. Erau la moda Sherlock Holmes si Harry Taxon.
Ne mai cumparam si pocnitori de toate calibrele. Unele le puneam pe linia de tramvai de pe bulevardul Marasti.

Dupa-amiezele, dupa ce ne faceam lectiile, Mircea Mavriki care isi inchipuia foarte serios ca el este “Vulturul Negru” (personaj din carti), venea sa ne jucam in curtea din Sanatescu 50, pe acoperisul magaziei din spatele casei.
La scoala de pe Kiseleff, practicam un joc al calaretilor, in care fiecare isi avea "calul" lui favorit. Mircea avea un baiat inalt, numit Adrian Spanu, care era calul lui. Iar eu il aveam drept cal pe Anghelut, unul din cei doi baieti refugiati luati de familia doctorului Angelescu in urma foametei din ’37 din Basarabia. Anghelut era mai mic cu doi ani decat Vasia, fratele sau. Nu am mai auzit nimic peste ani de acesti baieti.

Dintre colegi as vrea sa mai mentionez: Ion Bratu (fiul unei profesoare), Marius Rasidescu, Dan Costescu, premiantul Dan Covaceanu, Eiderman, Serban Budisteanu, Gheorghe Draghia, Mircea Emanoil (baiatul unui comandor de aviatie), Dan Ottulescu, Horia Radulescu (fiul unui inginer si profesor de silvicultura) si Sorin Dumitrescu (stralucit la matematici).

Iernile, ordonanta ma tragea cu sania pana la scoala. La iesire, mergeam cu colegii mei - venisera si ei cu saniile lor – sa ne dam la vale pe panta prapastiei dintre Kiseleff si Jianu. Ordonanta ma astepta rabdatoare pana cand foamea ma convingea sa-i ascult rugamintile si sa plecam spre casa.

Cu Mircea, colegi fiind, ne-am reintalnit in vacantele noastre la Castelul Bran, ca invitati ai Domnitei Ileana, nasa noastra. Atata tot ca el venea mai rar, datorita serviciului mamei sale.
Vera Asker, mama lui Mircea, suferise un accident la ceafa. A trebuit sa renunte la a profesa ca profesoara universitara de educatie fizica si instructoare a copiilor familiei regale (la Cotroceni), devenind secretara, mai tarziu cancelara legatiei suedeze la Bucuresti.
Odata cu inceperea liceului (1939), doamna Asker si Mircea Mavriki s-au mutat pe strada Mexic, paralela cu strada Argentina, in imediata vecinatate a garajelor STB (depoul Bonaparte).

In clasele a III-a si a IV-a am fost strajer [foto]. La fel si la liceu in primul an, pana in toamna lui 1940. Eram in Cohorta I Galben. Tatal meu era seful Falangei de baieti (toate cohortele din tara). Vara mergeam pe stadionul ANEF la manifestatiile de 8 Iunie (ziua Marelui Strajer, Carol al II-lea). O zi pe saptamana (de obicei joi) aveam activitati strajeresti, axate pe cursuri de aparare pasiva. Eram sfatuiti ca in caz de atac sa urinam in batista si sa respiram prin batista umezita pentru a filtra gazele. Am facut si exercitii…. In vacantele de vara stateam in corturi pe stadionul Tineretului. In curtea din Sanatescu, tata adusese intr-o vara de la Strajerie trei corturi (unul mare, inalt de 2 m; unul mijlociu in forma de con; ultimul cu sectiune trapezoidala) in care pe timpul zilei ma jucam cu Mircea M.

Nani-Mai

2010-01-23T01:44:00.001+02:00

(1935->1938)

In serile in care mama mea depunea o activitate voluntara la conferinte si cercuri pe teme crestine organizate sub auspiciile A.C.F.-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania) si de unde tatal meu o lua acasa la orele 10 seara, eu eram acasa, pazit de Nani-Mai, o studenta in ultimul an. Fara a fi frumoasa, era simpatica si avea un suflet bun.
Era componenta a echipei campioane de volley Start Club. Nani-Mai ii ziceam eu, dar numele ei era Jana Dragulanescu. Imi spunea de fiecare data cate o poveste, pana cand, pe nesimtite, se intorceau parintii.

Era prin anul 1938, cand dintr-o data, a disparut. Am aflat vestea cea trista, ascunsa la inceput de catre parintii mei. Murise. Nani-Mai fusese o prietena si o studenta buna ca A.C.F.-ista. Era nelipsita din coloniile de vara si atasata de familia noastra. Ma indoiesc ca a fost retribuita. Facea totul dintr-o mare admiratie si simpatie fata de mama.

Dintr-o data am devenit foarte tacut si retras. Eram obsedat de disparitia ei, iar zilnic, de cate ori ma gandeam la ea, trageam cate o linie usoara cu creionul pe un perete ascuns dupa usa.
Intr-o zi m-am decis sa-i scriu lui Doamne-Doamne. Mi-am asternut pe o hartie ravasul meu in care il rugam sa ma ia la Nani-Mai si pe mine daca nu poate s-o mai readuca pe ea. Am luat hartia, am impaturit-o, m-am urcat pe acoperis si am aninat-o cu o pietricica, in asa fel incat sa fie usor de luat de o pasarica, care intuiam ca o va duce in adancul cerului.
Dupa doua-trei zile, mama si tata au inceput sa fie foarte atenti cu mine, iar tata mi-a dat misiunea sa vorbesc cu domnul director Petrescu de la Scoala Primara nr. 30, ca acesta sa-l viziteze neaparat in zilele urmatoare. S-au intalnit si au discutat.

La scoala, la putin timp, s-a facut ca la o busculada, fugarind un coleg, sa sparg geamul de la intrarea principala. Am inghetat de frica, stiindu-l foarte sever pe director. Acesta insa m-a chemat, m-a mangaiat parinteste si duios mi-a spus: Se putea intampla oricui! Am intuit imediat ce se intamplase. Parintii gasisera scrisoarea mea dusa de vant undeva in gradina si tacusera fata de mine…
De atunci au trecut 70 de ani. In fiecare seara ma rog pentru Nani-Mai.

Dupa primul meu sejur de sapte ani de inchisoare politica (1948-54), intorcandu-ma de la canal, intre primele vizite am fost la Bruderi (profesorii frati calugari) la Sfantul Iosif si la profesorul Petrescu de la Scoala Primara nr. 30. M-am bucurat cand l-am vazut in cerdacul casei directoriale. Se pensionase si obtinuse permisiunea sa locuiasca acolo unde muncise o viata intreaga, la doi pasi de scoala sa. Ne-am amintit cum in ultimul an de la primare, facusem la cursuri de aparare pasiva exercitii cu masti de gaze in beciul scolii (primavara lui 1939). Bineinteles, nu am intrat in subiectul intim Nani-Mai.

La Hipodrom

2010-01-23T01:42:00.072+02:00

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.

Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara contesa E.Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate (dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile care se acordau publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

Aleea Calaretilor

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

Click aici pentru afisarea
urmatoarelor capitole (19-34) !

Ritmul Bucurestiului. Noaptea, la sosea

2010-01-23T01:41:00.034+02:00

(anii '30-1943)

Bucurestiul avea farmecul lui inconfundabil. Avea ceva din relaxarea unei mari metropole si un bun simt determinat nu de de autoritatea statului ci de civilizatia unei clase de mijloc cu valente europene.

Chiar si in anii de inceput ai razboiului (1940-1943), capitala isi urma ritmul boem, intergrand in mod natural prezenta militara germana care facea parte din cotidian. Viata culturala si artistica isi urma ritmul, facand abstractie de razboiul care se desfasura inca departe de noi.

Trupa revistei Carabus a evoluat de la componenta de inceput a anilor ‘30 (Giugaru, Stroe, Groff, Natalita Pavelescu, Lizica Petrescu, Dan Demetrescu, si Giovani) la o formula care ii mai includea treptat si pe prezentatoarea Zizi Serban (actrita cu o verva extazianta), Trestian si Antonescu (cuplu de comici), H.Nicolaide (foarte mucalit), Titi Botez (faimosul cantaret), Liliana Mihaescu (canatreata, a plecat in ’48 cu suita regala a Domnitei Ileana, fiind amanta maiorului Cioarba – administrator delegat al principesei), George Groner (cu un umor debordant). Dupa ’38, am vizionat de mai multe ori spectacolele la sala Savoy.

Constantin Tanase - Cu ce, de ce, pen' ce

Constantin Tanase - Nu's parale

Textele revistelor erau semnate de Nicolae Cristodulo si Nicusor Constantinescu. Compozitia muzicala ii revenea lui Gherase Dendrino.

Specificul Teatrului Tanase era ansamblul de balet si cupletul, al carui ton il dadea genialul Tanase. Mai tarziu, dupa august ’44, de aici i se va trage si sfarsitul. Erau schetch-urile: “De la Nistru pan’ la Don, davai ceas, davai palton! Davai ceas, davai mosie, haraso tovarasie!” sau reactualizatul "Ai-n-ai...dai!”.

Pe langa spectacolele la care mergeam, cumparam si revistele Cortina si Rampa care prezentau spectacolele, turneele si stiri de can-can.

La radioul nostru Philips ascultam emisiunea “Ora vesela” unde erau scenete cu celebrii Stroe si Vasilache.

In primavara lui 1943, Radu Grunau venit intr-o scurta permisie in tara ne-a invitat la teatrul de revista Gioconda (al lui Ion Vasilescu) (in spatele Palatului Postei de pe Calea Victoriei, vis-à-vis de CEC) unde se inregistra un mare succes cu “Gioconda Palace” (alte spectacole erau “Gioconda iubeste”, “Gicocondita” si “Femei, femei, femei”). Spre deosebire de Tanase, aici se lansau slagare, majoritatea compuse de Ion Vasilescu. Foarte recent aparuse slagarul nostalgic interpretat de Gica Petrescu: “La Crimeea peste mare, mai dorule, Iti trimit o sarutare” etc., spectacol la care participau: Virginica Romanowsky, Sili Vasiliu, Elisabeta Hentia, Virginica Popescu si junele prim Puiu Serbu, alaturi de George Groner (comic, fost la Tanase). Trebuie sa remarc ca si razboi fiind, restrictiile alimentare nu se simteau, ba din contra. Este adevarat, ca unul din atu-urile anilor de atunci il constituia buna contributie a Transnistriei (guvernata de Alexianu, cel executat pe Valea Plangerii, la Fortul 13 Jilava, alaturi de Maresalul Antonescu si profesorul Mihai Antonescu – fost premier (inainte de Antonescu) si ministru de externe) - teritoriu cuprins intre Nistru si Bug. Pe locul actual al Teatrului National din Piata Universitatii functiona Expozitia Transnistriei (produse alimentare din provincia romaneasca).

Misiunea militara germana ne invidia. Din solda lor, militarii germani trimiteau pachete alimentare consistente catre familiile ramase departe in tara macinata din ce in ce mai mult de bombardamentele aliate.

Noaptea devenea adevarata zi de la Piata Victoriei spre Rondul 2 si 3. Pe Kiseleff erau presarate localurile, fiecare cu farmecul lui: “Bufet” (“Doina” de astazi), “Visioiu”, ”Zisu”, “Colonade” (in spatele scolii primare de pe Monetariei), “Colorado” (vis-à-vis de Pictor Mirea) si in mod deosebit “La Coana Victorita”.
Ultimul local era amplasat pe o strada laterala (Clucerului), pozitie care nu ii justifica succesul. Avea ca atractie micii speciali si prezenta personajului cu barba mare, numit mos Astrolog. Batranul lucra ziua la ocheanul de la Cercul Militar, iar seara vindea alune americane “La Coana Victorita”.

Perechile de indragostiti sau familiile mai excentrice foloseau trasura la moda ca sa mearga in puterea noptii pe la Vila Minovici, fantana Miorita, pana spre Baneasa langa pod, unde functiona restaurantul “Brotaceii”.
Altii mergeau la un local mai izolat, pe alta artera soseaua Jianu, la Bordei, situat la dreapta podului dintre lacuri. Si ani mai tarziu la Pescarus (inainte de stavilarul cu ecluza dintre lacurile Herastrau si Floreasca).
Fiecare gradina de vara avea ringuri de dans si separeuri.

Admiterea la liceu

2010-01-23T01:40:00.001+02:00

(1939-1940)

In toamna anului 1939 am inceput pregatirile cu un meditator la toate materiile de examen. Se numea profesorul Balanescu si era proprietarul unei vile imense din dreptul casei noastre, situata pe strada Constantinescu.
Anul urmator am dat admitere (clasa a V-a de azi) si am fost inscris la “Liceul Titu Maiorescu - Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar”.

Pe vremea aceea, era cel mai sever dintre liceele din capitala. Profesorii considerati elite in domeniul lor erau detasasti si adusi din toata tara. De la Moise Nicoara din Arad, Manastirea Dealu de langa Targoviste etc. Titulatura de seminar pedagogic venea de la faptul ca majoritatea cursurilor (aproximativ 2/3 din total) erau tinute de profesorii parcticanti, aflati intr-o evaluare continua, la cele mai mari standarde.

De la inceputul cursurilor, intocmai ca atunci cand eram in clasa a II-a primara, acolo unde suferisem handicapul unui an precedent facut in particular, am simtit si aici un handicap. Aproape jumatate din cei 40 de baieti veneau de la scoala primara Floreasca, situata pe trotuarul vecin, peste Calea Dorobantilor. Se cunosteau intre ei si aveau deja premiantul care s-a impus si la Titu Maiorescu: Gigi Popp-Sofronie.
Pe deasupra era excedentul de severitate adus de fiecare profesor de specialitate, situatie care diferea de scoala primara unde avusesem un singur invatator, domnul Petrescu.

Automobilism

2010-01-23T01:38:00.005+02:00

(1935-1940)

Pe vremea anilor ‘35-’40, era o traditie ca recordul de automobile de curse pe ruta Bucuresti-Brasov sa fie atacat succesiv de catre cei doi mari piloti: Alexandru Papana [foto: Papana alaturi de Smaranda Braescu, detinatoarea recordului mondial la saritura cu parasuta] si Budisteanu. Tentativele erau radio-difuzate. In anii ‘35-‘36, inginerul Dudu Frim si acelasi Papana fusesera campioni mondial de boburi la St. Moritz/Elvetia.

In acelasi timp, la Paris la proba de indemanare intre obstacole jalonate, Petre Cristea, alt automobilist celebru al Romaniei, castiga premiul de indemanare Europa.

Surse foto:
-coperta Ilustratiunea Romana (octombrie 1931)

Vacantele mele de iarna

2010-01-23T01:36:00.015+02:00

(1936->1946)

De-a lungul copilariei mele, vacantele de vara le-am petrecut la vie.
Tot vara, plecam si cate o luna la Balcic (pana in 1940) si la Bran (pana in 1947), in seriile conduse de mama mea la coloniile A.C.F.

Incepand cu 1936, in fiecare iarna, in ianuarie, ma duceam cu tatal meu o saptamana la Predeal. Schiam pe Vestea, un poligon de schi cu pante variate ca dificultate, situat peste drum de calea ferata, pe versantul Cioplea, la doi pasi de vila de mai tarziu a Maresalului Antonescu. Eram mandru ca aveam schiurile mele mici. Pantele de la Vestea erau deservite de un schi lift. Deprinderea schiatului era sub controlul unor instructori cu banderola.

Poligonul avea si o trambulina de sarituri, deteriorata si demontata ulterior.
De aici in sus, poteca ingusta ducea spre Creasta Cocosului, lasand in dreapta Clabucetul Taurului, care oferea o privire ascendenta, dincolo de sosea, spre culoarul Paraul Rece, avand ca ax automobilistic Drumul Reginei.

Alteori mergeam la partia Fetifoi, pe stanga soselei nationale. Sau inaintam mai mult printre bornele fostei granite cu Austro-Ungaria, dincolo de Cabana Vanatorilor si Cracanel (carciuma situata pe sosea).

[foto stanga: impreuna Constantin Ciocoiu, instructor si campion de ski;
foto dreapta: cabana Diham, cu acces de pe Drumul Reginei]

La debutul rascrucii spre Rasnov a Drumului Reginei se afla pe stanga, aproape de Soseaua Nationala, Colegiul National Nicolae Filipescu. Colegiul fusese mutat de la Manastirea Dealul, de langa Targoviste, in urma cutremurului din 1940.
Pe parcursul zilelor geroase, dimineata, inainte de partidele de ski si in amurg, ne desfatam la cofetaria Flagner, renumita pentru delicioasele prajituri si cornuri cu nuca. Cand nu gaseam locuri, mergeam si alaturi, la Ceaki.

Pe versantul Clabucetul Taurului se vedeau si atunci, ca si astazi, urmele amplasamentelor tunurile generalului Artur Vaitoianu. In timpul primului razboi mondial, artileria noastra zavorase vreme lunga inaintarea fortelor austro-ungare si a vanatorilor germani alpini, trupe ce presau dinspre Valea Rasnovului. Tragerea se facea printr-o balistica, peste soseaua nationala.
Trebuie spus ca pana in 1916 gara Predeal si un punct de la iesirea din Predeal (spre Timis) erau puncte de frontiera, pozitii marcate prin borne betonate, plantate la sol sub forma de calota semi-sferica.

Dupa ce parintii mei s-au despartit, am mai fost la munte, ultima data in 1946, cu tatal meu. Pe perioada vacantei de iarna, Colegiul National Nicolae Filipescu inchiria camerele catre Ski Club Bucuresti, unde tata era membru, fiind in acelasi timp si presedinte al Federatiei Romane de Ski.

Fascinatia pentru armata

2010-01-23T01:34:00.027+02:00

(1932->)

Inca incepand din 1932 am avut o fascinatie si un interes deosebit pentru armata, pentru disciplina si omogenitatea acestei caste.

Prima data, la varsta de trei ani si jumatate, mergand cu parintii la Slanic Moldova, am fost impresionat de spectacolul degajat de imensul (mi se parea mie) chiosc circular [foto] unde era amplasata fanfara din parcul statiunii.
Pornind de la izvoarele cu apa medicala pe care le vizitam zilnic, am ajuns cu tata pe pantele impadurite, langa un copac. Tata mi-a relatat ca a fost unica sa pavaza la o rafala de gloante in luptele din 1917 de la Oituz-Slanic, cand ranit fiind, s-a adapostit in spatele copacului. Mi-a aratat unde erau pozitiile germane si austro-ungare (dusmanii nostri) si unde erau amplasate liniile romanesti cand o puternica ofensiva a adversarilor nostri a fost in masura sa creeze o posibila rupere a frontului romanesc si cand compania de ciclisti de la rezerva strategica a generalului Averescu a fost trimisa cu vanatorii de munte sa astupe bresa de la comandamentul armatei a II-a.

Mai tarziu, mergand la Sinaia in vacante, am avut mirajul acelui chiosc circular, redesteptat din amintiri. Eram acum in parcul dintre Cazino si Hotelul Pallace.
Revenind in Bucuresti m-am ciocnit in parcul Cismigiu cu acelasi generic chiosc, dar si aici cu alta fanfara…

In 1933 am avut, in premiera, fericita ocazie de a viziona de pe Soseaua Jianu, in dreptul tribunelor amenajate aici (in fata Aleii Filipescu, Modrogan de azi) fastuoasa parada militara de 10 Mai. Unitatile armatei se succedau nesfarsit dinspre Piata Victoria spre statuia Aviatorilor. Parada fusese deschisa de un ofiter pe un cal alb. La intrebarea mea, tata (langa mine cu mama si tanti Ella) mi-a spus ca era generalul Argeseanu.

Din 1937, la ordinul lui Carol al II-lea, aniversarea sarbatorii de 10 Mai s-a transferat din Soseaua Jianu pe Campia Cotrocenilor (La Leu, inspre Militari). Dupa ce regele trecea in revista armata care stationa in departare, primea defilarea.
In deschidere defilau veteranii din 1877, pe care i-am vazut cu emotie si eu. Erau cu bastoane sau in carje. Dupa ei defila regimentul Mircea cel Batran din Ploiesti, cu soldati care veneau, conform traditiei, in pas alergator, cu baioneta la arma. Erau imbracati cu camasi fluturande si in izmene albe, asa cum ii surprinsese atacul german din primul razboi mondial (isi spalau hainele, fiind in refacere). Atunci fusesera confundati cu soldati algerieni din detasamentul francez din cauza “portului” alb, prea “colonial”…

De mentionat ca desi mic, observam o diferenta de activitate zilnica intre tatal meu (Ioan Dimancescu - foto dreapta) si Radu Grunau (unchiul meu - foto stanga), cand inca mai locuiam in strada Paris. Astfel, desi militari amandoi, Radu Grunau era legat de viata de cazarma si avea prieteni nedespartiti. Pe celebrul Mouck Sanatescu, Gheorghe Florescu (baieti de generali) si mai tarziu pe vedeta echitatiei romanesti si europene, mai tanarul Ioan Epure.
Spre deosebire de tata, vanator de munte, care era acum era angrenat in domeniul educatiei fizice la IMEF-ul militar si ANEF-ul civil, precum si in Cercetasie.

Camaraderia celor doi a fost probata si cand, intr-o zi din anul 1930, au fost plecati impreuna. A fost ziua cand tatal meu, avandu-l martor pe cumnatul sau, s-a duelat cu un coleg de la Cercetasie (Val. Tebeica), plecand de la niste insulte reciproce. Duelul s-a purtat la sabie, intalnirea fiind intrerupta dupa multe ore, atunci cand adversarul, ranit, a cedat.

Legat de imaginea unchiului meu, Radu Grunau, sta si impactul produs asupra mea prin uniformele militare specifice regimentelor de cavalerie, pe care datorita imprejurarilor politice reflectate in militarie a fost silit sa le schimbe.
A fost mai intai la regimentul 4 Rosiori Regina Maria.

[foto: Radu Grunau/Regimentul 4 Rosiori la funeraliile Reginei Maria (1938), in centru - Domnita Ileana si regele Carol al II-lea]

In conjunctura camarilei lui Carol al II lea a fost transferat la regimentul de mare elita Escorta Regala, denumita si Garda Calare. Aici am admirat coiful nichelat cu penajele rasfirate, tunica cu brandenburguri si epoleti cu fireturi, pantalonii de calarie cu vipusca si cizmele lungi, peste genunchi. Si bineinteles sabia nelipsita.

La mijlocul unei nopti din noiembrie 1940, cand generalul Antonescu era plecat la Berlin fiind invitat de Hitler in pragul declaratiei de razboi contra URSS-ului, Moruzov, seful SSI-ului (Serviciului Secret de Informatii) sub Carol al II-lea, impreuna cu circa 60 de generali si fosti ministri ai Camarilei, a fost arestati si lichidati la Jilava de catre legionari. A doua zi a sosit o telegrama de la Berlin prin care se atesta clar ca se cere eliberarea lui Moruzov, acesta fiind agent al amiralului Canaris, seful spionajului german. Era tardiv.

Mouck Sanatescu, prietenul unchiului meu Radu Grunau, nutrea aspiratii vanitoase in a-l inlocui pe Eugen Cristescu, seful SSI al generalului Antonescu. Fara a avea convingeri legionare si numai din pragmatism, a incercat sa profite de rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, participand la evenimente. In fruntea unei autocoloane a sustras cu documente falsificate de la Arsenalul armatei de la Targoviste o cantitate apreciabila de arme si munitii pe care a transportat-o la Bucuresti, in vila lui Malaxa (simpatizant legionar) din Aleea Alexandru/ cartierul Filipescu. De aici s-a alimentat cu armament sediul miscarii legionare (strada Roma) si asediul asupra palatului din Piata Victoriei in care se baricadase maresalul Antonescu.

Desi Radu Grunau nu participase la rebeliune si se dezisese formal de Mouck Sanatescu de ale carui actiuni nu avusese habar, notorietatea prieteniei lor i-a dat prilejul lui Elefterescu sa il inlocuiasca, mutandu-l de la Escorta Regala la Regimentul 9 Calarasi Cobadin (langa Constanta).

Mouck Sanatescu a fost degradat in fata unitatii sale pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 25 de ani. Prin influenta fratelui sau, generalul Constantin Sanatescu, seful Casei Regale a regelui Mihai, proaspat rege al Romaniei, a reusit sa fie salvat de la Aiud unde pe langa degradare isi ispasea condamnarea. Evenimentul s-a produs cand Himmler, seful SS-ul german a avut o consfatuire chiar cu Mouck Sanatescu, care era inca detinut. La interventia lui Himmler, Mouck Sanatescu a fost eliberat in martie 1943 printr-un decret special, fiind racolat pentru serviciile de spionaj germane. A plecat din tara in Orientul Mijlociu. Peste un an, fiind intr-un concediu de trei zile la Bucuresti, a prins evenimentele de la 23 August ‘44. A reusit miraculos sa iasa din efectele colaborarii cu nemtii, datorita fratelui sau, ajuns primul premier roman de dupa 23 August.
A ramas un civil boem. Obisnuia sa impuste din excentricitate stancute/ciori, dupa care le pregatea pane. Am mancat si eu.
“Alice, chioambo, fa-mi niste chiftelute cum numai tu stii sa faci!”, striga pe sub geamul nostru. Intra in casa, bea cateva pahare de vin si pleca, la fel de ciudat precum sosise, cantand in deradere si cu glas baritonal Internationala.

In vacantele si excursiile facute la munte am fost ghidat pe pozitiile co-beligerantilor din 1916-1918. Tata mi-a aratat la Paraul Rece/Predeal pozitiile romanesti si la Bran (pe Magura) pozitiile austro-ungare. Intelegeam ce se intimplase si eram deosebit de receptiv la toate explicatiile.

Toate acestea la un loc au dus spre o venerare a traditiei armatei si un interesa deosebit din partea mea. S-ar fi zis ca prin aceste argumente am sa imbratisez si eu cariera militara.
Dar niciodata nu m-am gandit la asa ceva, si totul a ramas la intelegerea evenimentelor prin perspectiva militara. Si mai tarziu, la o pasiune de a sintetiza cele citite pe parcursul a zeci de ani despre evenimentele cu care am fost contemporan, unele din analize fiind publicate in “Zodii in cumpana”, revista editata in Germania de Casin Popescu.

Sursa foto:
-Slanic Moldova - Parcul (1937) / www.slanic-moldova.info
-Romanians & Popcorn / Dacus Viator / Time, 25 aprilie 1932
-La moartea Reginei Maria / Ilustratiunea Romana (iunie 1938)

Mouck Sanatescu. Mantzi.

2010-01-23T01:33:00.008+02:00

(->1948)

Asa cum am spus, Radu Grunau era bun amic cu Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu. In perioada interbelica, dupa petreceri la localuri in centrul orasului, se retrageau spre case pe Calea Victoriei.
Cu cravasa sau cu sabia de la uniforma, stingeau lumina de la felinarele cu gaz "aerian" pana la Piata Victoriei.

Radu Grunau venea spre casa din strada Paris, Gheorghe Florescu ramanea la casa lui de langa Statuia Aviatorilor, iar Mouck Sanatescu se retragea pe strada Popovici (astazi Docentilor).

Cei doi sau alti colegi de la Escorta Regala erau invitatii lui Radu Grunau la via Radalicella, pentru degustari de vin si tescovina.

[foto: Mouck (stanga) si Radu Grunau (dreapta) calare pe butoaie, impreuna cu Sandi Anastasescu]

In jurul anului 1935, o doamna elvetianca a sosit la Bucuresti impreuna cu o maimutica extrem de ghidusa, pe nume Mantzi. Urmand sa plece in Turcia, doamna din Elvetia vroia sa-si protejeze maimuta de clima torida de acolo si a lasat-o in custodia doamnei Sanatescu, mama lui Mouck si a generalului Mihai Sanatescu (care nu locuia cu primii doi).

Aranjamentul era pentru jumatate de an, urmand ca la reintoarcere, doamna din Elvetia sa-si recupereze maimutica.
Mantzi avea propria garderoba, constand in 24 de perechi de pantaloni cadrilati, de culori diferite, avand bretele.

Mantzi, o buna observatoare, a inteles cum se face focul la sobele de teracota: se luau coli de hartie, se turna gaz peste ele si se dadea foc. In lipsa lui Mouck de acasa, i-a luat solda de pe birou si a procedat intocmai cum vazuse. Dupa ce a raspandit o parte din bancnote prin camera, a intetit focul cu restul…

In lipsa lui Mouck, plecat la cazarma din Plevnei, Manti ramanea cu doamna Sanatescu. A observat cum prietene din cartier ale stapanei casei, fiind invitate ca de obicei la o cafea in curte, se asezau pe niste fotolii impletite. Strangand in gura mai multe ace cu bolduri colorate luate dintr-o pernita de croitorie, Manti se furisa in spatele fotoliilor si avea satisfactia sa intepe la fund pe venerabilele musafire ale doamnei Sanatescu, creand ilaritate prin topaiala ei vesela.

In alte randuri, Manti astepta cuminte in pomii din curtea interioara care se revarsau spre poarta de la intrarea stradala, prinzand, nu intamplator, ora la care fetele adolescente de la liceul Tudosca Doamna isi terminau cursurile si treceau pe trotuarul din fata portii. Cu agilitate de invidiat, Manti sarea din craca in craca, ultima saritura avand ca obiect coditele fetelor, pe care le speria ingrozitor.

Nici eu cand veneam cu bicicleta in vizita la Mouck nu eram scutit de farsele maimuticii. Vazand pe Mouck cum isi umfla cauciucurile bicicletei si de multe ori isi scimba ventilul prin desurubare, ii venea ideea ca trebuie sa faca si ea la fel la bicicleta mea, lasata in gradina casei de pe strada Popovici. Partea proasta este ca Manti, probabil pentru a nu rataci suruburile de la ventil, le baga in gura, spre a le pastra. Cand ma apropiam sa-mi iau bicicleta o gaseam desumflata, iar Mantzi, care vroia sa se grozaveasca, era catarata pe o craca in pom si se agita, facand tambalau mare…

A sosit si clipa intoarcerii din Turcia a doamnei elvetience, care conform intelegerii urma sa o ia pe Mantzi inapoi. Pe parcurs, doamna Sanatescu, care se atasase colosal de maimutica, in ciuda farselor si imprevizibilitatii acesteia, a propus sa plateasca o despagubire, oricat de mare, pentru a o pastra pe Manti.

Doamna din Elvetia nu a fost de acord. In presa vremii (Universul), la rubrica Intamplari din Capitala, s-a relatat cu amanunte disputa dintre cele doua doamne care ajusese in pronuntare la Judecatorie. Intr-un final, Mantzi a ramas in continuare in custodia doamnei Sanatescu.

In 1948, dupa o arestare de catre Interne de doua saptamani si o eliberare norocoasa, Mouck Sanatescu a fost luat noaptea cu o masina si dus pe Soseaua Targoviste. S-a simulat pentru intimidare asasinarea lui, fiind abandonat pe sosea. Acasa a gasit o scrisoare in care era avizat de organele represive ale MAI-ului sa paraseasca Bucurestiul in 48 de ore, impreuna cu Marie, sotia lui, pentru un domiciliu fortat la Ramnicu Valcea.
A fost ultima data cand Mantzi si-a mai vazut stapanul, ea ramanand in strada Popovici cu doamna Sanatescu. La scurt timp (se facusera 4 luni de la abdicarea Regelui Mihai), doamna Sanatescu nu a mai fost tolerata in strada Popovici, mutandu-se cu chirie.

Dupa 6 ani si jumatate (in vara lui 1954), Mouck Sanatescu a venit in Bucuresti, bolnav de silicoza, dupa ce trebuise sa lucreze cu pickamerul, ca muncitor necalificat. L-am intalnit, fiind dupa prima eliberare. Nu am aflat ce se intamplase cu doamna Sanatescu si cu Mantzi.

Bicicleta Rekord

2010-01-23T01:32:00.000+02:00

(1939)

In vara lui 1939, dupa ce am luat admiterea la liceu, tatal meu m-a rasplatit spunandu-mi ca a sosit momentul pentru o noua bicicleta.
Vechea bicicleta Ideal ramasese mica intr-o perioada in care crescusem rapid.

Vecinatatea celui mai mare velodrom din Romania situat in groapa Floreasca, pe locul stadionului de fotbal de astazi, a incurajat deschiderea in spatele curtilor adiacente lui Stefan cel Mare a unor magazine si ateliere care reparau si vindeau felurite marci de biciclete la mana a doua. Si noi ne-am perindat prin trei sau patru de astfel de curti-ateliere, intr-un final gasind marfa ce cautam: o bicicleta ¾, marca Rekord, nemteasca, pe care am luat-o acasa.

La Titu Maiorescu, in toamna anului ’39, mergeam cu bicicleta pe care o adaposteam in timpul orelor de curs la subsol, intr-o sala de cazane de incalzire centrala. Incaperea era plina de alte biciclete, ale colegilor. Nu am legat-o cu lant si lacat niciodata.
Astfel, drumul meu spre casa devenise mult mai accesibil.

Un erou: locotenentul Epure

2010-01-23T01:29:00.010+02:00

(1940)

Sub presiunea armatei sovietice, care ameninta inca din 1939-1940 hotarele de est ale Romaniei, Radu Grunau a fost dizlocat cu regimentul 9 Calarasi, pe care il conducea, la Hancesti-Nistru, in Basarabia. Se chema, pe vremea aceea, “zona”, unchiul meu fiind consemnat “pe zona”. Trupele romanesti erau masate in vederea unei eventuale invazii.

In acelasi timp cu evenimentele celui de-al doilea razboi mondial care incepusera pe teritoriul Poloniei si Frantei, locotenetul Epure, bunul prieten al lui nenea Radu era in Italia, la Roma, la concursuri de echitatie militara. Cand tunurile se auzeau la frontierele Italiei, Echipa Romaniei, cu Epure in formatie, se acopereau de glorie castigand premiul Natiunilor Unite.

[foto de la stanga la dreapta: Felix Topescu, Constantin Zahei, Ionel Epure si Toma Tudoran]

In acest climat, Romania, care era in stadiu de neutralitate, era sub maxima presiune a invaziei sovietice. Ordinul Statului Major era irevocabil. Activitatea echipei nationale de echitatie era curmata iar componentii reprezentativei trebuiau sa fie dispersati la unitatile de pe hotarele din est, pe Nistru, “pe zona”.

Trebuie spus ca Ionel Epure a fost prezent in mod pregnant in amintirile mele din caldul climat al antreului casei din strada Paris. Mai de fiecare data cand venea in vizita la unchiul meu, exclama subit: "Coana Ginco (mama mare), fa-ne un aperitiv asa cum numai dumneata stii sa faci!"
Eu ma invarteam printre cizmele lor si asteptam sa se termine aperitivul si sa plece toti ca sa mananc in liniste ultimele masline ramase.

In urma ultimatumului din ’40, romanii au fost siliti sa se retraga din Basarabia. Invazia sovieticilor s-a produs in luna iulie 1940. Acestia au impus partii romane trei zone esalonate pentru cedarea succesiva a teritoriilor din Basarabia. Nu se permitea plecarea populatiei cu bunuri materiale. Aceste zone au fost zilnic nerespectate ca aliniamente si devansate de catre sovietici in scopul de a crea panica si dezorganizare in cadrul armatei roamne care sprijinea populatia care se retragea.

In aceasta conjunctura, pentru temperarea atmosferei create, o delegatie de trei ofiteri romani s-a prezentat in fata unei unitati sovietice intrata abuziv mai devreme decat conventia, pentru a reglementa cat de cat situatia creata. Din delegatie facea parte si locotenentul Ionel Epure, venit din atmosfera plina de fair-play a intrecerilor europene de echitatie. El a inaintat indraznet in fata unui maior sovietic cerandu-i sa opreasca trupele sovietice pe aliniamentele convenite initial. Maiorul s-a enervat, l-a palmuit pe locotenentul roman si l-a degradat smulgandu-i epoletii. Reactia locotenentului Ionel Epure a fost fulgeratoare: l-a impuscat pe loc pe sovietic, dupa care, constient de ce va urma, s-a sinucis, intr-un gest suprem de onoare de cavalerist. Episodul m-a impresionat cand mi-a fost povestit de nenea Radu Grunau, si el cu lacrimi in ochi.

Dupa aceasta invazie abuziva a Basarabiei si anexarea de noi teritorii (Bucovina de Nord si Herta, care fusesera pana la primul razboi mondial sub administratie austro-ungara), Radu Grunau a ramas pe “zona” nou creata prin replierea unitatilor romane.

La 22 iunie 1941, Romania, fara de o conventie iscalita cu Germania, dar prin orgoliul generalului Antonescu, s-a oferit germanilor ca sa formeze aripa dreapta a efortului militar al planului Barbarossa de invazie asupra URSS-ului. La fel ca si Finlanda, care exact in conditiile noastre pierduse cu o vara inainte Karelia. Finlandezii au asigurat atunci aripa stanga a dispozitivului german.

De aici incolo, Radu Grunau a facut campaniile din Crimeea si Caucaz (capul de pod Kuban) si retragerea de la Sevastopol in calitate de comandant al regimentului 9 Calarasi. Nu a parasit regimentul nici dupa 23 August, ramanand in lupta in campania Romaniei contra Germaniei, ca penibil aliat al rusilor, pana la 9 mai 1945.

Sursa foto:
-interviu Cristian Topescu / Viata militara nr. 3 (13) 2007 / www.presamil.ro

Din nou la paradele militare

2010-01-23T01:28:00.009+02:00

(1940-43)

Din 1940, generalul Antonescu a mutat solemnitatea parazii de 10 Mai pe Soseaua Jianu, intre statuia Aviatorilor si piata Bazaltin (imobilul Bazaltin fusese construit in 1935 de catre arhitectul Marcel Iancu), devenita Hitler (actuala Charles de Gaulle). Tribuna era pe soseaua Jianu, inainte de intrarea in piata.
Toate unitatile care defilau erau mixte: 12 soldati germani si 12 soldati romani pe un rand. La una din parade (cea din 1942) a venit si maresalul Keitel (seful Marelui Stat Major de la Berlin). Parada era deschisa de generalul Elefterescu, in locul generalului Argesanu.

Trebuie mentionat ca aceasta sarbatoare nationala a mai avut loc doar in 1943, defilarea fiind protejata de antiaeriana amplasata pe cele mai inalte cladiri din zona.
Editia din anul 1944 a fost impiedicata de dezastrul bombardamentelor.

De asemenea, trebuie subliniat ca insemnatatea datei de 10 Mai, ca traditie monarhica si nationala, a fost denaturata de parada unitatilor mixte care trebuiau sa simbolizeze “fratia de arme” germano-romana.

As vrea sa remarc ca la cinematografele capitalei, inainte de filme rulau ca mijloc de propaganda jurnalele de razboi germane (UFA - Universum Film AG) si romanesti (ONC – Oficiul National al Cinematografiei).

Intre joaca si senzatii

2010-01-23T01:27:00.000+02:00

(1941)

In copilaria mea eram amic cu Puiu si Mihai Manta (baietii parohului bisericii Casin), fratii Fifitei Manta, prietena si ea cu Oana Angelescu, vecina mea de gard de la numarul 52.
Mai am amintiri foarte placute despre:
Rica Cladec (fata proprietarilor celor doua blocuri de la nr.44)
Pusa Niculescu (fata colonelului Constantin Niculescu, chirias din acelasi imobil nr.44)
Mauzi Maniken, fata unui proprietar de vila de vis-à-vis de mine, cetatean danez.

In anii din urma, ne jucam si cu alti copii la cetatea din imaginatia nostra – statuia lui Alexandru Constantinescu (Porcul), situata la intersectia strazii aviator Nicolae Drossu cu strada Constantinescu, fost Aviator Muntenescu. Statuia, situata la o inaltime de 1,5 metri, era situata pe o platforma cu scari de acces pe cele patru laturi.

In primele zile ale lunii iunie 1941, zile premergatoare intrarii in razboi contra URSS-ului (22 iunie), ma aflam inca in Bucuresti la casa noastra din Sanatescu nr. 50, fiind retinut de “sinteze”, lucrarile scrise la materiile principale (matematica, franceza, istorie etc.) pentru validarea clasei a 2-a de liceu.
Sora mea Sanda (Teti) plecase mai din timp cu mama la via noastra de la Valea Mieilor. Si eu fiind liber in Bucuresti, unde ramasesem doar cu tata, eram dornic de joaca. In dimineata acelei zile aveam ca invitati in gradina curtii noastre trei vecine din apropiere: pe Mauzi (avea 12 ani, ca si mine), pe Rica Cladec (in varsta de 10 ani) si pe Pusa Niculescu (9 ani de zile). Ne-am jucat pe o varianta Baba Oarba cu poezii recitate, pe rand fiecare din noi fiind legat la ochi cu un batic de matase de al mamei. Dupa aproape doua ore ne-am saturat de joc si “adunearea” s-a spart, fiecare plecand acasa. Eu am simtit in fiinta mea o sensibilitate placuta, o disponibilitate nedefinita, dar bizar de afectiva dupa plecarea Pusei Niculescu, cu toata diferenta dintre 12 ani ai mei si 9 ani ai ei. Am constientizat prin intensitatea senzatiilor bizare ca este vorba de un sentiment de tandrete. Influentat fiind de expresia neintalnita si nepatrunsa pana atunci, dar care se regasea in tango-ul lui Ion Vasilescu pe care mama il canta des la pian insotit de cuvintele: “Tandretea mea, noaptea ne cheama – Ca doua umbre, una singura sa fim”. Parca abia acum intelegeam ce este tandretea.

Dupa plecarea invitatelor mele am luat baticul colorat de matase si l-am mirosit profund, sugestionandu-ma ca Pusa l-a impregnat cu tenta proprie. Paharul de apa solicitat pe parcursul vizitei de catre Pusa si consumat pe jumatate, devenise si el, gustat sporadic, un fel de aghiazma inchipuita.

In anii din urma revenisem sporadic in Sanatescu 50, nemai revazandu-ma cu Pusa decat intamplator. Dar cu mare placere reciproca.
Sentimentele de tandrete care se infiripasera intre noi a fost de-a lungul anilor puternice si durabile. Destinul a fost insa prea puternic si potrivnic pentru orice concretizare, ramanand peste neimplinire doar o nostalgie si respect reciproc.

Am fost casatorit o singura data si am doi copii. Pusa a fost casatorita de doua ori, avand un singur baiat, astazi in SUA.

Liceul Titu Maiorescu - Profesorii

2010-01-23T01:26:00.013+02:00

(1939-1947)

In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…

Surse foto:
-Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti

Liceul Titu Maiorescu - Colegii

2010-01-23T01:16:00.027+02:00

Prin situarea liceului Titu Maiorescu pe Calea Dorobantilor, langa Piata Confederatiilor Balcanice, s-a produs un fenomen care nu a influentat calitatea actului didactic. La admitere in clasa I de liceu, veneau in mod bizar doua categorii distincte ca origina sociala, care se recrutau din cele doua cartiere laterale ale Dorobantilor. De o parte erau predominant fiii aristocratilor si ai marilor burgezi din cartierele Bonaparte si Filipescu (ministri, generali, mosieri, oameni de cultura etc.) si de partea cealalta, fiii clasei inferioare din Groapa Floreasca, dintre care au iesit capete luminate, in ciuda handicapului social initial.
Corpul profesoral nu facea diferente intre cele doua apartenente, iar prieteniile dintre colegi nu respectau, nici ele, aceste bariere.
Astfel, din prima grupa se situau familiile Ghika, Slavescu (fost ministru), Romalo, Caramfil, Berindei, Lahovari, Bossi, Ottelesanu, Mitilineu si altii.
Din partea cealalta trebuie mentionate exceptiile ca performanta: Cioara (ulterior minstru comunist) si Vladescu-Racoasa (tot ministru).

(1939-1943)
In clasa I de liceu (1939) am fost coleg de clasa si de banca cu Andrei Doneaud, fiul arhitectului Ernest Doneaud, celebru la vremea respectiva (Cercul Militar National/1912, hotel Lido/1934), nepot al profesorului Tutuc, celebritate matematica.

[rasfoieste ->]

Mai erau:
-Vlad Lahovari, unul din cei patru baieti ai fostului diplomat, cu mosie la Leordeni
-Mircea Mavriki, fost coleg; ca si mine venea de la “Scoala Primara nr.30” de la Sosea (Kiseleff)
-Marius Rasidescu, baiatul directorului general al Cartii Romanesti (editura si librarie)

Premiantul clasei noastre era “adus” de grupul cu care venise de la Scoala Floreasca de vis-à-vis de noi (langa Posta de azi). Se numea Gheorghe Popp Sofronie. A cedat steagul de lider al clasei, matematicile fiind punctul sau slab, lui Seni Dinu, care avea un frate, coleg de liceu in clasa a VIII-a-sectia real, foarte bine pregatit. Pe deasupra avea si un renumit inginer ca tata. Seni doar intamplator lua cate un noua, restul notelor fiind de 10.
In ultimul an de liceu am avut un nou premiant. Din Ardeal, de la Cluj, se transferase Mihai Ionescu. Se remarca printr-un zel deosebit la invatatura si era singurul care purta, spre deosebire de noi, haine de uniforma scolara confectioante din stofa kaki, tatal lui fiind ofiter.

(1943-1947)
In anul 1943 am absolvit cursul inferior de liceu si am dat examenul de capacitate in fata unei comisii prezidate chiar de Nicu Gheorgiu, directorul nostru. Am realizat performanta la nivelul pregatirii mele de lua media 7,55 si am ramas in cadrul liceului. Multi din colegii mei au picat si tot atunci au venit altii noi, de la alte licee. Ii amintesc pe:
-Radu Spiru Haret, baiatul inginerului si matematicianului Spiru Haret (nepotul matematicianului)
-Radu Maiorescu, baiatul cel mic al generalului, unicul mare specialist in fotogrametrie (fotografii din avion).
-Jenel Marian, baiatul medicului militar, doctor Marian.
-Puiu Munteanu, al caruit tata era director la Uioara (societatea de gaze).

In clasa a V-a, in toamna lui 1943 Andrei Doneaud, Mircea Mavriki, subsemnatul (Radu Dimancescu), Paul Cretulescu, Puiu Munteanu
[foto, de la stanga la dreapta] intarziasem la ore. Am sarit gardul ca sa intram in liceu, dar am fost vazuti. Directorul Nicu Gheorghiu ne-a pedepesit sa mergem la tuns. Ne-a venit ideea sa ne facem o poza ca amintire, dar inainte de tuns, nu dupa…
Toti cinci aveam biciclete, mergeam la plimbari pe Jianu, la Bordei, pe Kiseleff. Eram si prieteni de ceaiuri.

La limba franceza, asa cum am mai spus, am avut profesor in ultimii doi ani pe Bobo Catargi, care avea mustati galbene si o prestanta aristocratica, ilustrata chiar si prin imbracaminte. Purta ghetre, pantaloni reiati si redingota. La care se adauga gulerul scrobit al camasii si papioane asortate. Era foarte sever si obsinuia sa scoata la tabla la inceputul fiecarei ore, inainte de expunerea noii lectii, cate patru elevi pe care ii nominaliza deschizand catalogul la intamplare. La una din aceste verificari care se termina cu note puse in catatalog, Theodor (Tudorica) Alexandru nestiind cum sa raspunda (in franceza), dadea din umeri. La care Catargi a replicat: “Dite mois en français, monsieur!” Si a repetat intrebarea. La care Tudorica, cum ii spuneam noi, a raspuns cu nonsalanta: “Canci, monsieur professeur!” Profesorul Catargi s-a enervat i-a dat nota 2 pe loc si l-a trimis in banca, in rasetele colegilor.

Referitor la personalitatea profesorului universitar Narly, o fire energica, dominanta, care se impunea si prin statura sa fizica, amintesc si de un incident, rememorat peste ani, la una din intalnirile absolventilor liceului Titu Maiorescu din anii ’90.
Fratii gemeni Romalo, Nicky si Alec (mai mici cu un an) erau celebri prin extravaganta si non-conformismul lor, fiind foarte simpatici.
La una din lectiile de limba franceza cu profesorul Lucian Voiculescu (detasat de la Academia Comerciala), vestit pentru firea sa impulsiva, acesta a oprit lectia, racnind: “Cine a tras-o, aici in clasa?” Iar Alec Romalo, “vinovatul”, nevrand sa planeze vina asupra colegilor, s-a ridicat imediat, recunoscand: “Eu, domnule profesor!”. Voiculescu a venit spre el, i-a dat cu catalogul in cap si i-a tras un sut. A iesit din clasa sa reclame directorului cazul respectiv.
Nu trebuie uitat ca evenimentul s-a petrecut in timpul anului 1947, cand regimul comunist facea mare caz de democratizare, chiar si in scoli, in relatia profesor-elevi. Profesorul Voiculescu era foarte vulnerabil, fiind un “caz” de abuz fizic. Fata de amploarea pe care putea sa o ia evenimentul, profesorul universitar Narly a venit in mijlocul clasei a VII-a ca sa musamalizeze cazul, “peste” directorul de liceu (Sotiriu in acel moment), ca autoritate suprema.
Dupa ce a intrat in clasa a spus de 3-4 ori: “Sus-Jos, Sus-Jos” ca sa domine atmosfera. Imediat a intrebat: “Elev Romalo, vino aici langa mine. Cu ce te-a agresat domnul profesor Voiculescu?” Alec Romalo s-a conformat imediat si a raspuns: “Domnule profesor, m-a palmuit de doua ori!” La care Narly a replicat: “Unde te-a plamuit domnul profesor Voiculescu, te voi saruta eu! Si cu asta am terminat!” a raspuns Narly, sarutandu-l. La care fratele lui Alec, Nicky Romalo a intervenit: “Domnule profesor universitar, asta nu e tot! I-a tras si un sut in fund!” La care toata clasa a izbucnit in ras.

Am dat cu totii examenul de bacalaureat si dupa absolvire am fost invitati la o serbare, vis-à-vis de gradina zoologica de la Baneasa, la o ferma model detinuta la acea vreme de familia lui Marius Rasidescu.

[foto/1947: 1-Dan Argesiu, 2-Mihail Serbanescu, 4-Bebe Nanu, 5-Petrovici, 6-Marius Rasidescu, 7-Nicolescu, 8-Mihai Ionescu, 9-Aurel Carcoana, 10-Ramon-Weiss, 11-Paul Cretulescu, 12-Bucur, 13-Mitrofanovici, 14-Eugen Sadofski, 15-Gheorghe Popp, 16-Gheorghe Munteanu, 18-Mihai Stoica, 19-Anatolie Cojocaru, 20-Radu Dimancescu, 21-Dinu Seni, 23-Justinian Costache]

La scurt timp am dat examen la Politehnica, in strada Polizu. Erau cinci sectii: constructii, mine si metalurgie, chimie industriala, silvicultura si electro-mecanica. Am intrat la Facultatea de Silvicultura, pe urmele bunicului.

In toamna lui 1947 a fost politizat si invatamantul superior. S-a alcatuit astfel UNSR (Uniunea Nationala a Studentilor Romani) in care erai obligat, fara posibilitate de refuz, sa intri. Duminicile ne erau pana la ora 3 dupa-amiaza ocupate de munca voluntara tovaraseasca. Se daramau pe atunci majoritatea pavilioanelor expozitiilor din Luna Bucurestilor (parcul Herastrau), constructii realizate relativ superficial, din paianta.
A venit si primavara lui 1948 in care au inceput sa se dea si examenele partiale. Notele variau de la 1 la 20. Baremul de promovare era 12 (echivalentul lui 6).

Diamant!

2010-01-23T01:15:00.009+02:00

(1942-1947)

Incepand din anul 1942, tatal meu a considerat ca bicicleta Rekord (3/4) devenise prea mica pentru mine care crescusem. Mi-a facut o surpriza, cumparandu-mi de la magazinul Cartea Romaneasca de pe bulevardul Elisabeta o bicicleta gri cu accesorii militare (port-bagaj masiv, sistem de prindere a armanetului/pusca pe cadru), spite groase. Aceasta era o bicicleta Diamant germana si fusese in principiu creata pentru utilarea armatei germane. Bicicleta am iubit-o foarte mult. I-am scos aripile din fata si din spate, precum si portbagajul si am castigat cu ea doua campionate consecutive pe Capitala, la categoria biciclete de oras - anii 1945-47.

Trebuie spus ca ajunsesem la o forma sportiva impecabila datorita deplasarilor de rezistenta pe care le faceam frecvent pe ruta: Bucuresti-Ploiesti-Valea Mieilor (faceam cam doua ore pana in Ploiesti).
Intr-un rand m-am alaturat mamei si surorii mele Sanda care erau la Bran, angajandu-ma intr-o excursie programata pe 3 zile. Prima: Bucuresti - cu escala la Ploiesti, la prietena mamei, doamna Tania Brandsdoerfer (devenita ulterior Brandus).
A doua zi, Ploiesti-Breaza, unde am luat pranzul la vila arhitectului Doneaud (colegul meu de banca - Andrei - era acolo), continuand drumul pana la Sinaia unde am innoptat la familia Calistru, profesor de ski, membru fondator al Clubului Peles, impreuna cu tatal meu. Seara am vizionat un film la sala Cazinoului din parc.
In ziua urmatoare am parcurs drumul pana la Predeal de unde m-am angajat la stanga pe Drumul Reginei, trecand de Paraul Rece si ajungand in Rasnov, am facut stanga la Bran.
Prin aceste escapade lungi mi-am asigurat conditia de baza, rezistenta, cu care am dominat trei ani consecutiv (1945-47) campionatele capitalei.

Incepand din clasa a V-a de liceu, impreuna cu prietenul meu Paul Cretulescu, al caruit tata era director comercial la societatea Petrosani (centrala Bucuresti), faceam dese plimbari cu bicicleta.
Ii telefonam acasa si ii spuneam: “Paulica, o plimbarica?”
De cel putin de doua ori pe saptamana ne intalneam la Sosea si mergeam la Hipodromul Baneasa Trap unde aveau loc alergarile de antrenament, lipsind intreaga zi de la scoala. Absentele nemotivate mi le rezolvam printr-o semnatura in carnetul scolar, certificand in acest fel ca in zilele respective am fost suferind. Iscalitura era data de buna si credula mea matusa, tanti Ella Grunau, care pe vremea aceea locuia in casa din strada Paris.

Surse foto:
-bicicleta Diamant ’40 / www.olarmyjoel.com

Schimbari de domiciliu

2010-01-23T01:14:00.006+02:00

(1942-1947)

La scurta vreme (toamna lui 1942) parintii mei s-au despartit. Domiciliul nostru din Sanatescu 50 a fost parasit de catre toti membri familiei, pana la pronuntarea sentintei de divort. Astfel, eu am plecat in casa bunicilor strada Paris, in grija lui tanti Ella.
[foto, in curte]

Tata s-a mutat in cladirea Academiei Militare, iar mama si sora mea, Sanda, au facut o iarna intreaga la via Radalicella (Valea Mieilor/Urlati) (iarna 42-43)

Intre timp, sora mea fusese incredintata mamei, iar eu am fost dat in grija tatalui meu. Dupa o tentativa esuata de a sta cu tata intr-o camera a caminului ofiterilor de la Academia Militara, tata a convenit cu familia Grunau din strada Paris 13 ca sa intru in custodia lui tanti Ella, sora mamei.

Casin Popescu se mutase in casa inca din primavara.
Mama si Sanda au revenit in Sanatescu 50 in toamna lui 1943, dupa inchiderea muncilor la vie, perioada in care mama si Casin s-au casatorit civil.

Incepand cu toamna lui 1943 am alternat sederile mele in strada Paris (indeosebi iarna) cu cele din Sanatescu 50. Acest provizorat a durat pana la bacalaureat si admiterea la Politehnica, dupa care am revenit la mama mea, in Sanatescu 50.

Bombardamente

2010-01-23T01:12:00.022+02:00

(1944)

In primavara anului 1944, Romania avea un cutit intre coaste prin prezenta armatelor sovietice, care dupa ce au castigat la sfarsitul iernii Cernautiul, s-au oprit foarte aproape de nordul Iasiului, unde au stationat obsedant aproape 6 luni de zile. La 19 august, puhoiul de gloate motorizate partial de americani (prin Murmansk si Arhangelsk) a dezlantuit o ofensiva decisiva prin cele doua fronturi (grupari de divizii) ucrainene conduse de maresalul Malinovski (Iasi) si Tolbuhin (Tighina-Chisinau).

Suntem la sfarsit de martie 1944, cand printr-o directiva a Ministerului Educatiei Nationale s-a anuntat precipitat ca anul scolar trebuie sa fie inchis pana la 31 martie. Eu eram la sfarsitul clasei a V-a.

In curtea noastra din Sanatescu 50, in spatele gradinii dinspre gardul Elias-ului, ordonanta tatei a sapat o transee descoperita in forma de L, conform unei directive a Primariei Bucuresti. In casa din strada Paris nu s-a procedat la fel, scontandu-se in mod relativ pe beneficiul pivnitei.
Spitalul Elias din vecinatatea casei din Sanatescu era vopsit pe acoperisuri cu un disc mare alb avand o cruce imensa rosie. Se sconta ca in virtutea Conventiei de la Geneva sa nu fie bombardat. Intregul ansamblu al cladirilor era ocupat in exclusivitate de ranitii din Luftwaffe (aviatia germana). Foarte adesea, de la balcoanele spitalului, rasuna obsesiv din acordeoanele ranitilor germani, celebra melodie Lilli Marlene, cantecul armatei germane.

Cladirile alaturate (Crucea Rosie a Armatei, Institutul Geografic Militar si Depozitul de Medicamente) erau asigurate cu aceleasi insemne pe acoperisuri.

4 aprilie ’44 era o zi foarte frumoasa, cu soare de primavara. Ma aflam cu prietenii mei in vacanta “de vara” timpurie. Eram cu bicicletele in zona lacurilor Herastrau-Baneasa, in parc. Deodata a sunat alarma aeriana de proba, alarma care fusese anuntata in prealabil in cadrul unor exercitii de aparare pasiva. Nu aveam de ce sa ne facem griji. Cand insa am auzit dinspre Chitila bufnituri puternice, ne-am dat seama imediat ca era vorba de un bombardament. Ne-am risipit rapid, fiecare in directia domiciliului sau.
Am ajuns in curtea casei mele unde am gasit pe cei patru: mama, Casin (tatal meu vitreg), Vlad (fratiorul meu) si Sanda (sora mea). Ma asteptau nelinistiti. Ne-am precipitat spre transee unde ne-am adapostit.
Pe diagonala curtii noastre, dinspre Bucurestii Noi-Chitila, zburau spre directia Pietii Victoria escadrile intregi, nenumarate, de avioane. Siluetele lor argintii, straluceau in soare la o inaltime de 2,000 metri.
Intre timp, artileria anti-aeriana dadea o foarte slaba si sporadica riposta. Aviatia de vanatoare germana si romana era complet absenta.

Aviatia americana venea in premiera in Bucuresti. Am aflat mai tarziu ca avioanele erau de tip Liberator (avand 4 motoare). Cu un an in urma atacasera obiectivele de pe Valea Prahovei venind de la Benghazi (Africa de Nord). Acum veneau de la Foggia (sudul Italiei), de la cea mai mare baza aviatica, recent cucerita de americani.

Prapadul a fost de mari proportii in triajul de la Chitila. La fel si in Gara de Nord si Gara Basarab, aglomerate la acea ora cu mii de refugiati care asteptau trenurile spre Banat si Oltenia. Atunci a murit si artistul Vasilache (Stroe si Vasilache), facut “afis” pe zidul cladirii langa care a fost surprins, un bloc de vis-à-vis de intrarea la Gradina Botanica…

Imediat cum zgomotul avioanelor a disparut, am plecat cu bicicleta spre gara. Am luat-o in primul rand prin Piata Domeniilor. Pe strada aviator Stalpeanu si pe Bulevardul Filantropia am vazut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Imi amintesc si acum de mana dislocata a unei femei. Avea inele pe degete.
Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga spre strada Karol Knapp (paralela cu Virgil Plesoianu) unde erau insirati proaspat, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor cazute in vecinatate. Vecinii adusesera lumanari care ardeau direct pe trotuar.

Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni ucisi numai datorita suflului. De-a lungul caii ferate, la Basarab si Gara de Nord, sinele erau in pozitie verticala si torsionate.
Magazinele de pe Calea Grivitei [foto stanga] ardeau, incat cu greu te puteai adaposti pe firul drumului (strazii). Fierbanteala dezastrului dogora dinspre ambele trotuare. De la Gara de Nord [foto dreapta] spre oras nu fusese inregistrata nici o avarie. In schimb inspre Chitila si Bucurestii Noi trenurile fusesera parca rasucite in aer.
Lucru interesant, exista o exceptie. Cazuse o bomba, una singura, pe casuta de paza a soldatului german din fata hotelului Ambasador. Ramasese neexplodata.

La intoarcere am trecut prin Piata Victoriei si m-am oprit la casa din strada Paris. Zona respectiva fusese complet crutata de acest prim bombardament. Ulterior, la celelalte bombardamente, in special la cel de Pasti, cartierul a fost mutilat prin bombe incendiare. Casa bunului meu prieten Mircea Mavriki, casa situata pe strada Mexic a ars complet atunci, impreuna cu toate lucrurile personale ale familiei lui.

Ca o curiozitate, mai spun ca inca din timpul bombardamentului, cerul dinspre Cartierul Grivita s-a umplut cu fulgi de pasare! Lumea vorbea ca fusese atinsa o fabrica sau un depozit de mobila din zona Caii Grivita.

Parcul Domeniilor nu fusese atins decat cu cateva exceptii, dar cateva bombe ai cazut in zona Facultatii de Agronomie si a strandului Kiseleff. In curtea facultatii fusese amenajata o transee mare unde si-au gasit sfarsitul 400 de studenti.

Dupa incetarea sirenelor de alarma, am constatat cu toti vecinii ca apa nu mai functiona. La fel si electrica. Pana a durat toata noaptea.
A fost o noapte in care am stat mai mult treji. A doua zi, Casin Popescu a adus un camion cu prelata din strada Vasile Lascar, unde era sediul STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti). Casin era angajat la STB ca “inginer prim”. Societatea era condusa de profesorul Luca Badescu (avea o vile splendida, din caramida aparenta, pe Soseaua Jianu), iar adjunct era un domn, Gabriel Popescu (amandoi ingineri consacrati).
Am incarcat mobilier mic, mai multe bagaje si la urma bicicleta mea. Mama statea in cabina cu soferul, cu Teti si cu Vladi. Eu cu Casin stateam in cala camionului. Am plecat spre casa de la Via Radalicella la ora trei dupa-amiaza, bucurandu-ne ca scapam din Bucuresti inaintea unui alt posibil bombardament. Pe soseaua nationala spre Ploiesti am fost opriti de Jandaremeria germana (pe uniforma aveau aplicat un semicerc metalic). Toate vehiculele au fost obligate sa intre in padurea Baneasa.
Alaturat se auzeau motoarele avioanelor de vanatoare germane decoland. Dupa trei sferturi de ora Jandarmeria ne-a dat voie sa reintram pe soseaua spre Ploiesti.

Cand am ajuns la Romanesti, chiar inainte de Ploiesti, bombardamentul anterior, despre care nu stiam nimic se terminase. Flacari puternice si coloane de fum izvorau de la rafinariile lovite.
Dupa ce am traversat calea ferata trecand peste pod, am ajuns in fata garii Ploiesti Sud. De aici, de unde se deschidea bulevardul spre centru, am constatat ca accesul era impracticabil. Am fost obligati sa o luam pe una din strazile secundare, pastrand sensul de inaintare spre centru. Cam pe la mijlocul strazii mi-a venit nefericita idee sa scot capul peste prelata, cand am simtit subit o usturime la gat. Capul parca mi se intorsese spre ceafa. Acrosasem un fir de telefon, cazut probabil in urma unei avarii de la bombardamente. Din fericire m-am ales doar cu o rana urata pe gat.

Am iesit spre soseaua Bucov-Buzau si am inaintat spre Valea Calugareasca. Dintr-o data mersul circulatiei aproape ca s-a sugrumat. O coloana nesfarsita de soldati romani dintr-o unitate decimata se retragea spre refacere in interiorul tarii. Soldatii aveau intiparita pe fete expresia groazei.

Am sosit la vie unde am descarcat lucrurile aduse. Casin s-a reintors cu autocamionul in Bucuresti. Evenimentele verii lui ‘44 legate de bombardamentele din imprejurimile Ploiestiului sunt zugravite aici.

Surse foto:
-Bucharest bombed (April 4, 1944), www.wikipedia.org
-Bucuresti, dupa bombardamentele americane (aprilie 1944) / www.tramclub.org / Antoniu <- Arhivele Nationale Istorice Centrale

Doua escapade in Bucuresti

2010-01-23T01:10:00.012+02:00

(1944)

Incepand cu a doua zi de dupa bombardamentul din 4 aprilie 1944 eram in refugiu la via noastra, impreuna cu ai mei (mama, sora si fratele).
Tatal meu vitreg, Casin Popescu, statea acum in casa din Sanatescu fiind obligat sa nu paraseasca Bucurestiul din cauza serviciului sau la STB. O data sau de doua ori pe saptamana se deplasa cu masina sa la vie, unde ne vizita.

Departe de Bucuresti, simteam nevoia sa mai imi vad casa. La insistentele mele, Casin a cedat. Le argumentasem, lui si mamei, ca plecand dupa-amiaza si intorcandu-ne in dimineata urmatoare pana in pranz, nu aveam cum sa fim expusi bombardamentelor americane, care se efectuau regulat la pranz, intre 1 si 2. Excludeam nesansa unor bombardamente pe timpul noptii.

La inceputul lui mai am plecat pentru prima data. Casin Popescu isi conducea Opelul Olympia cu 4 usi, proaspat cumparat cu banii luati de mama de pe urma unei mosteniri. Tot in acea perioada Casin mai cumparase doua betoniere si un camion Fargo. Ultimul apartinuse garajelor de la Castelul Bran, Casin rugand-o pe Domnita Ileana sa i-l vanda lui. Urma sa porneasca in curand o antepriza de constructii, avandu-i parteneri pe inginerii Mihai Meitani si Begu, fosti colegi de facultate.

In aceasta prima noapte a reintoarcerii in Bucuresti a sunat in mod ghinionist alarma. Parcat in fata acasei, Opelul lui Casin se defectase. Fugind, am cautat sa iesim amandoi spre o zona mai putin vulnerabila, trecand in plina noapte pe la Arcul de Triumf si oprindu-ne la adapostul blocului Bazaltin din Piata Hitler (actuala Charles de Gaulle). Era foarte multa lume. Am stat pe scarile de la intrare, obsedat ca structura blocului care era peste adapost ar putea sa ne blocheze iesirea. A fost un bombardament cu avioane izolate ale britanicilor de la RAF (Royal Air Force), specialisti in zborurile de noapte.
Datorita emotiilor survenite mi-a disparut salivatia, avand gura complet uscata. Ulterior, dandu-se incetarea alarmei am revenit spre casa. A doua zi dimineata, dupa ce Casin si-a reparat masina, ferindu-ne de orele pranzului, cand se asteptau raidurile de zi, am trecut prin Ploiesti spre vie.

A doua si ultima data cand m-am aventurat in Bucuresti am facut-o tot tot de pe o zi pe alta, plecand intr-o dupa-amiaza de vineri de la vie. Pe durata noptii nu s-a intamplat nimic. In schimb, la ora 9 dimineata, o ora matinala fata de orarul obisnuit de bombardamente, a sunat alarma. Nu mai fusesera bombardamente asa de devreme! Casin era plecat la servici si convenisem cu el ca in caz de alarma sa il astept acasa.
Timpul trecea si Casin nu veanea, asa ca am luat hotararea sa plec. Am pornit in fuga pe Marasti spre Hipodrom si ajunsesem la Vila Minovici. Aici, langa fantana Miorita, printr-o adevarata loterie, m-am intalnit cu Casin care trecuse pe acasa si nu ma gasise. Se inainta, mergandu-se si pe contrasens, cu cate doua automobile in paralel. La acea vreme exista doar cate o banda pe sens. Cand Casin m-a vazut, a oprit cu greu masina si m-a strigat in mod salvator. Am continuat drumul impreuna. Pana in dreptul gardului aeroportului Baneasa, putin dupa intrare.

In acel moment s-a dezlantuit un atac aerian al unor siluete ciudate [foto] total diferite de linia comuna a B-24-urilor vazute si ele foarte de aproape in vie, cu ocazia bombardamentul de la 1 august 1943. Erau Lighting-uri cu dublu fuselaj (numele aveam sa-l aflu mai tarziu). Avioanele mitraliau peste soseaua noastra, avand ca tinta instalatii si aparate care, probabil, erau surprinse la sol. Casin a franat brusc impreuna cu masinile care mergeau in coloana. Ne-am aruncat afara in santul soselei, fara sa mai inchidem usa din dreapta prin care tasnisem. Eram la nici 20 de metri de pista aeroportului. Avioanele veneau dinspre Buftea, perpendicular pe sosea si treceau razant peste aeroport. Cateva rafale maturasera si soseaua la cativa metri de noi. Totul a durat foarte putin. Cand ne-am ridicat, am vazut ca aveam pamant pe fata si pe buze. Am reusit sa plecam mai departe, am trecut de Ploiesti, grabindu-ne spre vie pentru a nu intra in intervalul la care stiam ca actionau avioanelor americane (dupa orele pranzului). Am fost convins ca avioanele care atacasera Baneasa erau britanice, intrucat era cunoscuta maniera americanilor de a zbura la mare inaltime.

Cateva zile mai tarziu aveam sa citesc in Curentul (creatia lui Pamfil Seicaru, patronul si directorul cotidianului pana la 23 August ’44 cand va parasi tara, stabilindu-se in Spania) ca peste Baneasa zburasera la joasa inaltime avioane americane (nu britanice!), urmarite de vanatoarea noastra (si cea germana) care raportase aproape 20 de avioane americane doborate.

Peste ani aveam sa aflu ca in acea dimineata de 10 iunie 1944, bombardiere B-24 si escorta lor de Lighthing-uri/P 38 si P 51 atacasera la joasa inaltime rafinariile din jurul Ploiestiului, partial camuflate de ceata artificiala. Apararea antiaeriana germana fusese foarte activa iar prezenta americana determinase ridicarea masiva a avioanelor romanesti si germane pentru a nu fi distruse la sol.
La intoarcere spre Foggia, escorta americana a atacat obiective din sudul tarii printre care si aerodromul Baneasa. Aici, Lighthing-uri au fost surprinse de aviatia noastra (Grupul 6 Vanatori/IAR 81 si Grupul 9 Vanatori/Messerschmitt 109) intr-o lupta la foarte joasa altitudine.
Bilantul pierderilor la nivel de avioane: 22 Lighting-uri pentru americani farta de un singur avion romanesc doborat.

Surse foto:
-Opel Olympia, www.wikipedia.org
-Lockheed P-38 Lightning, www.wikipedia.org

Click aici pentru afisarea
ultimelor capitole (35-40) !

O vizita la comandament

2010-01-23T01:08:00.012+02:00

(iulie 1944)

In iernile lui 1942 si 1943 stateam in strada Paris datorita scolaritatii si situatiei parintilor, divortati. Curierii trimisi de nenea Radu Grunau, comandantul regimentului 9 Calarasi (Divizia 9 Cavalerie), de pe front catre Cobadin (Constanta) (garnizioana de baza unde se afla “spatele regimentului”) se abateau si la domiciliul familiei Grunau din strada Paris 13. Cu gandul si la o posibila veste proasta, Tanti Viorica, sotia sa, se temea de fiecare data cand era vizitata de un mesager in uniforma militara.

Dupa dezastrul de la Stalingrad (decembrie 1942), Radu Grunau, care nu facea parte din armatele a 3-a si a 4-a, fusese repartizat pe directia Caucazului in capul de pod Kuban unde a coordonat un sector de front (2 regimente cavalerie si 1 regiment artilerie romanesti impreuna cu 1 batalion si alte formatiuni germane) in cadrul operatiunilor de evacuare peste stramtoarea Taman-Kerci si mai apoi in batalia din Crimeea, dovedind “pricepere si curaj” (pe langa alte aprecieri pozitive), conform calificativelor comandamentului. Regimentul 9 Calarasi a continuat retragerea pe directia Simferopol-Sevastopol. In primavara lui 1944, spre portul Sevastopol se grabeau sa ajunga atat unitatile germane, cat si cele romane. Salvarea putea sa se faca doar pe mare, unde suprematia aeriana era acum a sovieticilor. Radu Grunau [foto] a avut sansa sa se imbarce spre Constanta. Ultimele unitati romano-germane au fost masacrate pe o mare agitata - imi povestea nenea Radu Grunau mai tarziu.

De la Constanta, unitatile supravietuitoare au fost repartizate de Statul Major in zona Ploiestilor, fiind cantonate la nord, in localitatea Tintea.
Urmau ca in paralel cu refacerea efectivelor sa se ocupe si de paza zonei petroliere.

De aici de la Tintea, unchiul meu a trimis o motocicleta BMW la vie, unde eram in refugiu. Era prin luna iulie 1944.
Curierul motociclist ne-a adus o scrisoare in care unchiul meu spunea sa fac bine sa ies din amorteala si sa incalec pe seaua motocicletei pentru a merge la Tintea, sa-l revad. Zis si facut. M-am despartit de mama si de Teti, sora mea, si am plecat grabindu-ne sa nu prindem ora critica a bombardamentelor.
In Valea Calugareasca, uitandu-ma peste umarul motociclistului, am zarit in fata asfaltul suspect de lucios. Motociclistul a franat treptat, dar insuficient. Motocicleta a derapat si am cazut pe spate, nefiind raniti, datorita rucsacului tinut la spate. In cadere am derapat 40 de metri pe stratul de ulei cazut pe sosea. Am aflat ca o cisterna se rasturnase cu putin timp inainte. Depasind zona critica a orasului Ploiesti, unde exista pericolul unui bombardament, am ajuns la Tintea, la o departare apreciabila (aproape 10 km) de oras. Am dormit cu unchiul meu in aceeasi camera si datorita disciplinei de armata ma simteam si eu foarte protejat si chiar eram mandru de pozitia mea in mijlocul unitatii militare. Dupa doua zile m-am reintors la vie adus tot cu o motocicleta.

Nenea Radu Grunau mi-a povestit intre timp despre momentele grele prin care trecuse. Geografic si eu recunosteam pozitiile dintre Kerci si Sevastopol din cadrul comunicatelor zilnice aparute in presa. S-a interesat mult de ai nostri. Tanti Viorica – sotia lui - si copiii - Raducu si Alexandra – se aflau mult mai in siguranta la mosia de la Badulesti a familiei Bratianu (parintii lui tanti Viorica).
La Tintea, Radu Grunau mi l-a prezentat pe unul din combatantii sai, sergentul TR Ferdinand Juppi Calistrat, celebru in atletism (triplu salt), campion balcanic de sase ori si jucator de rugby ca aripa la clubul Viforul Dacia, formatie campioana a Romaniei timp de mai multi ani. Nu am stiut ca il voi admira personal dupa incheierea pacii pe stadionul Tineretului

Descompunerea armatei

2010-01-23T00:57:00.005+02:00

(1944-1947)

Tatal meu imi scrisese de mai multe ori despre activitatile MTR-ului (Munca Tineretului Roman). Era la Breaza, unde era adjunctul generalului Palangeanu (pana la 23 August ’44).

Dupa armistitiul de la 23 August, Radu Grunau a fost transferat de la Tintea in zona Lugojului (Banat). Aici s-a creat o noua armata, armata 1, compusa in principal din unitatile pastrate impotriva Ungariei. Regimentul de Cavalerie 9 Calarasi condus in continuare de vechiul lui comandant, Radu Grunau, s-a angajat in ofensiva pe directia Budapestei. Au participat la lupte chiar in capitala Ungariei, la hipodromul si la cimitirul orasului. Ulterior, pentru ca gloria armatei romane sa nu fie asociata cu iminenta cadere a Budapestei, sovieticii au ramas in exclusivitate angajati pe asediu. Radu Grunau impreuna cu regimentul lui a fost transferat in Muntii Tatra. Capitularea Germaniei din 9 mai 1945 l-a gasit in luptele de la Brno.

S-a intors in tara unde armata incepea sa se politizeze sub comanda politrucilor proveniti din diviziile Tudor Vladimirescu si Horia, Closca si Crisan (unitati cu personal “reeducat” in prizioneratul din Rusia; adjunctul politic al diviziei Horia Closca si Crisan era Valter Roman…).
Radu Grunau, care era foarte apreciat in postura de colonel si sef de regiment de cavalerie, a fost rasplatit decernandu-i-se sefia Cercului Teritorial Bucuresti, amplasat pe Aleea Filipescu (Modrogan de astazi). Aici a rezistat ca mare centru de coordonare al armatei pana in ajunul abdicarii Regelui Mihai (1947).

Cu un an mai devreme, tatal meu a fost trecut prematur in rezerva, armata fiind in “reorganizare”. Astfel, in 1946, la doar 48 de ani, se curma o cariera exemplara, cu performante deosebite realizate la IMEF, ANEF, Cercetasie, Strajerie si MTR.

Incepand cu toamna lui 1947 eram student in anul I la Politehnica. Intr-o dimineata de sfarsit de decembrie am fost in ultimul moment anuntat de unchiul meu ca mi se da un Horsch cu sofer cu care sa ma duc la vie. Si pentru prima data sa platesc eu insumi oamenii si sa organizez toate treburile restante intr-o prezenta de 24 de ore. Am fost plin de importanta ca acolo unde tan-tan-tane si succesiv mama mea, Alice Grunau, facusera aceasta treaba, urma sa ma angajez in mod direct si eu.
La intoarcere am facut o bucla prin Ploiesti, vizitand-o pe vecina mea de la vie, Viorica Voichita, care a fost foarte impresionata vazandu-ma intr-o masina de comandament.

Dupa 30 decembrie 1947, Radu Grunau a fost si el in scurta vreme trecut in rezerva. In acest nou context s-a dedicat administrarii viei. Stramutat pe o noua suprafata la Jercalai, va dona in cele din urma via catre Patriarhie (1955).

La meciuri in cartier. Polo, rugby si football

2010-01-23T00:55:00.009+02:00

(1935-1947)

Locuind de acum in Sanatescu 50 de unde plecam zilnic cu tramvaiul 3 la Politehnica, in strada Polizu, am fost din ce in ce mai putin prezent in strada Paris, acolo unde fusesem foarte aproape in anii de liceu.

Cu prietenii mei, baieti si fete, frecventam bazele sportive de vis-à-vis de Facultatea de Agronomie. Este vorba de Strandul Kiseleff - inaugurat in iulie 1929 pe baza unui proiect al arhitectului Marcel Iancu si Stadionul Tineretului - consemnat ca Parcul de Sport al Federatiei Societatilor de Sport din Romania (FSSR) incepand cu 1913. Ambele obiective fusesera construite pe o suprafata de teren care initial tinea de Marele Parc National (viitorul parc Herastrau) si care fusese concesionata de Ministerul de Domenii catre FSSR in anul 1912.

In randul spectatorilor de la manifestatiile sportive vizionate saptamanal as remarca pe Vavi Bunger (unica fata a unui fabricant de produse de optica, cu magazin pe Brezoianu; Vavi te impresiona prin tenul palid ca de ceara, dar totusi cu trasaturi clasice perfecte), Adrian si Sanda Lazar (copiii profesorului Lazar), Pusa Niculescu, George Caragheorghef (fost coleg la Titu Maiorescu) si altii.

La strandul Kiseleff am urmarit meciuri divizionare si internationale de polo. Derby-ul national, disputat in mai mult editii intre Viforul Dacia si ILSA Timisoara si intalnirile cu celelalte echipe: LNR – Liga Navala Romana, Metropola, CFR le scoteau in evidenta pe vedete - Johnny Slavescu (care in paralel era si campion la 100 metri liber), Fischer, Barna (toti de la Viforul Dacia), Patrichi (CFR Bucuresti), Naghy (ILSA Timisoara). Intrarea era gratuita in afara meciurilor internationale, cand juca nationala Romaniei.

Mai frecvent vizionam terenul Stadionului Tineretului unde era un teren international de rugby (cel central) si alte patru terenuri de rugby. Tribuna era construita deja in acei ani. Sub zona de banci pentru spectatori erau vestiare si alte anexe. Mai existau si terenuri de baschet si volei, amplasate spre latura catre Kiseleff. Aici se disputau intalniri inter-scolare.
La rugby, campionatul era foarte echilibrat. Titlul era disputat dramatic intre Viforul Dacia, Stadiul Roman, Sportul Studentesc, Tenis Club Roman, CFR si mai modestele Rugby Club 13, Minierul Petrosani si P.T.T.

Am avut aici ocazia sa-l revad pe Juppi Calistrat (intalnit la Tintea, langa Ploiesti, la unitatea comandata de Radu Grunau), aripa la Viforul Dacia; tot acolo mai evolua pe post de fundas si Dan Gheorghiade, un jucator simpatizat de mine. Mai erau Teo Krantz, Nicolau.
La Sportul Studentesc, care era alimentata ca bazin de jucatori de catre Parcul Domeniilor, juca veteranul si iubitul inginer Aurica Marasescu (pe care ulterior l-am avut ca sef de santier in constructii). Colegi erau Bombonel Cosmanescu (devenit mai tarziu antrenor al nationalei), tanarul Ascanio Damian (va deveni decanul arhitectilor), Bobita Nasta (posesorul unei motociclete performante cu care epata venind la stadion), Patrichi, Nasta, Andries si altii.
Stadio Roman se confunda ca imagine cu Puiu Argesiu, jucator si mare animator sportiv. TCR-ul, echipa high-life-ului in care se remarca incepand din ’47 acelasi Juppi Calistrat (transferat de la Viforul Dacia), Cristu Cantuniari (fost coleg de la Titu Maiorescu, dar an mai mare), Dinu Ghika si in special Dumitru Ghiuzelea, devenit cea mai buna aripa din Europa, de mai multe ori in selectionata continentala (fost coleg de clasa la Titu Maiorescu). CFR-ul era reprezentat prin Parcalabescu, masivul Cocor, fratii Zamfir sau Titi Ionescu (fost coleg de scoala primara).

In acelasi timp eram pasionat si de fotbal. In 1935, impreuna cu tatal meu, am mers pe stadionul ANEF si am vizionat finala Cupei Romaniei intre Rapid Bucuresti si Ripensia Timisoara, partida terminata cu scorul de 5 la 1. Atunci l-am vazut pentru prima data pe idolul meu de mai tarziu, Baratki, dar si pe celebri Ionica Bogdan (zis Berila), Vintila, Vetzer II si Rafinski.
De atunci am fost rapidist convins, pana in 1947 cand a aparut CCA.

Nu urmaream doar meciurile pe viu. Eram la curent cu rezultate, clasamente si transferuri din ce citeam zilnic in Gazeta Sporturilor si Universul Sport. Cateodata luam si Gazeta Hipica pentru cursele de galop si trap.

Sursa foto:
-Matchul de rugby Vifor Dacia – Telefon Club / Ilustratiunea Romana (aprilie 1938)

Impotriva destinului

2010-01-23T00:50:00.015+02:00

(1945-1948)

Suntem pe 8 noiembre 1945. Astazi este si ziua de sfant a Regelui Mihai, ramas un simbol al libertatii si demnitatii romanesti in lupta cu ocupatia sovietica. Armata rosie este stationata de un an in tara si ca urmare a presiunilor exercitate, dublate de lipsa unei reactii ferme din partea aliatilor ocidentali, guvernul impus Romaniei este unul comunist, condus de Petru Groza.

Regele Mihai primise de la Stalin ordinul Pobeda/Victoriei si prezenta sa in fruntea statului parea inca solida. In contextul in care occidentalii nu recunoscusera guvernul lui Petru Groza, regele intra in “grava regala”, efuzand sa mai semneze decretele guvernului, dupa ce solicitarea demisiei premierului fusese declinata.

M-am dus la amicul meu Andrei Doneaud care ma invitase sa-l vizitez la locuinta tatalui sau. Trebuia sa ajung pe strada Episcopiei, langa Ateneul Roman.
Am trecut de la autobuzul care m-a lasat in Piata Romana prin strada Clemenceau, unde din balconul de la strada al sediului PNT-ului (condus de Iuliu Maniu si Ion Mihalache), vorbea inflacarat Ella Negruzzi. La intrarea si iesirea strazii erau puternice cordoane formate din agenti ai Internelor (oamenii lui Teohari Georgescu). Cu greu am trecut de cordon. In Piata Palatului se stransese in mod neorganizat foarte multa lume. Pe masura ce timpul trecea, veneau din ce in ce mai multi oameni, cu toate barajele din jurul pietii, filtre care cautau sa pre-intampine o iminenta manifestatie a partidelor istorice.

M-am indreptat catre blocul cu ascensor al lui Andrei Doneaud, nu am stat mult timp in vizita si am plecat in nici o ora, curios si dornic de a fi prezent la ceva care presimteam ca avea sa fie important.

In acest rastimp piata se umpluse cu un numar foarte mare de manifestanti, intimidati de raidurile in circuit inchis a 16 autocamioane sovietice demodate, tip ZIS. Camioanele erau ale CFR-ului si erau pline cu agitatori comunisti care vociferau si scandau contra manifestantilor. Din ce in ce, viteza in circuit a autocamioanelor a scazut datorita multimii ce se coagula incontinuu. La un moment dat, camioanele nu au mai putut inainta si opozitia manifestantilor a devenit agresiva, rasturnand unul din camioane. S-a auzit un zgomot metalic provenit de la rangile si barele metalice cazute pe caldaram. A fost suficient acest zgomot pentru ca multimea sa devina violenta. S-a dat foc camionului. Rotile de cauciuc raspandeau mult fum si un miros innecacios.

In acel moment am iesit din piata, am traversat bulevardul Bratianu si m-am dus la cateva sute de metri, la sediul PNL-ului de pe strada C.A. Rosetti. Sediul era in casa Bratienilor, pusa la dispozite pentru partid. Din subsol pana la mansarda erau birouri.
Eu frecventasem aceasta cladire saptamanal, fiind inrolat cu carnet in organizatia colegiala (de licee) a tineretului liberal condus de catre Radu Campeanu, I.V. Sandulescu si Michel Popescu (dovedit ulterior ca agent al Internelor). Tineretul PNL-ului era reprezentat in cadrul biroului politic al partidului de catre ilustra persoana a lui Mihail Farcasanu (imediat dupa inscenarea episodului Tamadau si intrarea in ilegalitate a celor doua partide istorice, avea sa fuga in SUA, devenind responsabil guvernului pentru probleme ideologice europene). Alaturi de mine se inscrisesera mai multi colegi de la Titu Maiorescu, printre care colegul meu de banca Andrei Doneaud, Paul Cretulescu si Radu Spiru Haret. Seful organizatiei colegiale a fost la inceput nepotul Bratienilor, Dinu Zamfirescu, prin “interventii” de la “centru”. A fost inlocuit de bunul meu prieten de la Liceul Francez, Sandu Misirliu. La partid am intalnit si alti prieteni buni din societatea de pe Jianu: Ion Nasta si Serban Zonner.
Se zvonise cu cateva zile inainte ca va fi un mars protestatar al PNL-ului in Piata Palatului. Acest lucru s-a confirmat in ajunul lui 8 noiembrie, cand la o serie de cinematografe mari s-au aruncat sute de manifeste, pe intuneric, de la balcoane spre parter. Actiunea fusese organizata de Radu Campeanu.

Vazand ce se intampla in Piata Palatului am vrut sa ma alatur coloanei PNL, care banuiam va pleca de la sediu. Nu ma inselasem. In strada, deja incepuse sa apara varful coloanei care se organizase intre timp. Eram pichetati de politisti, pe stanga si pe dreapta. Numarul liberalilor membri si simpatizanti, s-a marit pe parcurs, pana sa ajungem la cofetaria Scala. Nu am putut sa facem dreapta spre piata, fiind fortati sa inaintam spre Universitate. Pe parcurs ni s-au alaturat mii de oameni. In fata statuii lui Mihai Viteazul, toti cei din coloana au primit stegulete de hartie, tricolore. De aici ne-am urmat drumul, rostindu interminabil, pe tot parcursul: “Regele si Patria!” si “Toata lumea la Palat!”

Am ajuns la intersectia cu Calea Victoriei unde era un formidabil baraj al fortelor de ordine, pe sensul spre piata. In foarte scurta vreme, barajul s-a pravalit sub presiunea formidabila a multimii care impingea din spate. Au fost chiar cateva accidente cu oameni cazuti si calcati in picioare.
Am inaintat pe Calea Victoriei. In dreptul geamurilor de la Palatul Telefoanelor au aparut baticuri multicolore, fluturate de operatoarele din tura, in semn de solidaritate. Pana in Piata Palatului aveam drum deschis.

Ajunsi in piata ne-am oprit din cauza oamenilor care erau deja stransi in tot spatiul din fata palatului. Fumul negru inca mai persista si dinspre terasa Ministerului de Interne se auzeau voci la megafoane, somandu-ne sa ne retragem din piata. Din partea cealalta a pietii (inspre strada Clemenceau), dupa multe peripetii, grupul organizatiilor studentesti de la ASE (liberali si taranisti) care se unise cu coloana membrilor si simpatizantilor PNT a reusit sa intre in piata.

In fata la Athene Palace, un ofiter american iesit din hotel, a fost identificat instantaneu dupa uniforma. A fost pe loc imobilizat, luat pe brate si aruncat pe sus, multimea strigand din toate piepturile: “Liberty! Liberty!”

Pe statuia ecvestra a regelui Carol I (autor - croatul Ivan Mestrovici) din mijlocul pietii, pe treptele dinspre palat se urcasera cativa mutilati de razboi cu carje. Dupa ‘90, Dan Amedeu Lazarescu pretindea ca el a fost acolo si a rostit un discurs. Discurs a tinut insa numai Radu Campeanu, catarat pe gardul Palatului, intr-un vacarm in care nu putea sa se faca foarte inteles.

Regele Mihai nu era in palat, fiind la Peles. Lumea nu stia si il astepta sa iasa in balcon. In piata era un delir. Se canta din toate piepturile “Desteapta-te romane!” si “Pe al nostru steag e scris unire”. Toata lumea scanda cu intermitente: “Regele si Patria!”. Cred ca a fost cea mai mare participare inregistrata vreodata in piata. In relatarile ziarelor de opozitie: Dreptatea si Liberalul se aprecia participarea la 300,000 de oameni. Ca un zvon rece, s-a raspandit stirea ca unitati ale armatei sovietice erau cantonate pe Stirbei Voda, dupa ce venisera dinspre Plevnei.
Despre aceste momente dramatice, peste zeci de ani, Radu Campeanu a afirmat ca sub impulsul navalnic al manifestatiei s-ar fi putut lua puterea, dar numai pana la probabila interventie in forta a armatei rosii.

In clipele urmatoare s-a declansat actiunea de riposta, prin tragere directa de pe terasa Internelor (viitorul sediu al Comitetului Central al PCR). Se tragea in plin, in multime. Contra-riposta a venit de unde nu se astepta nimeni, de pe terasa vecina cu internele, cea a Ministerului Aerului si Marinei, unde cativa ofiteri, iesiti cu megafoane strigau catre cladirea Internelor: “Criminalilor, nelegiuitilor, opriti focul! Opriti masacrul! Nu mai trageti in populatie!” Ofiterii patrioti erau si ei inarmati si la scurt timp tirurile indreptate catre piata s-au oprit.

Am reusit cu greu sa ma retrag spre biserica Boteanu. Doua ore mai tarziu, am revenit in piata. Multimea se imputinase la o treime, iar spre marginea pietii dinspre Interne circulau grupuri suspecte de civili care rapeau cate 2-3 manifestanti si ii duceau inspre beciurile cladirii. Dupa ora 8 seara totul se linistise.

Ca o ironie a sortii, victimele (din randul manifestantilor anti-comunisti) manifestatiei de la 8 noiembrie 1945 au fost ingropate la intrarea din Piata Bazaltin a parcului Herastrau. Propaganda rosie le-a prezentat ca fiind muncitori omorati de catre simpatizantii partidelor istorice. Incepand cu anii ’50, in mod subit subiectul victimelor nu a mai fost pomenit.

Aceasta manifestatie de protest impotriva ocupatiei sovietice si a comunismului instaurat de tancuri, si nu prin vointa populara, a fost fara egal in sud-estul Europei, prin numarul record de oameni veniti in majoritatea lor spontan.

Ulterior intrunirii ministrilor de externe ai SUA, Marii Britanii si URSS-ului in toamna aceluiasi an la Moscova, guvernul Romaniei decide cooptarea partidelor de opozitie in guvern, intr-o masura voita a detensiona pe moment tensiunea sociala. Participarea opozitiei a fost numai simbolica, ca ministrii fara portofoliu fiind numiti (ianuarie 1946) Mihail Romniceanu (PNL) si Emil Hatieganu (PNT). Totodata s-a hotarat organizarea de alegeri libere pentru 19 noiembrie 1946, scrutin care va fi fraudat de comunisti.

Campania electorala s-a deschis din vara anului 1946. Intrand in vacanta mare, l-am invitat la via noastra de la Valea Mieilor pe colegul meu de banca de la Liceul Titu Maiorescu pe Andrei Doneaud.
Inainte sa plecam ne-am dus la sediul central al PNL-ului, la Gill Manescu, care era membru in biroul politic al partidului. Acesta ne simpatiza, cunoscandu-ne de la organizatia colegiala a tineretului liberal. Ne-a fost repartizat materialul electoral, care consta in afise mari pentru lipit pe cladiri sau garduri, manifeste de toate marimile pentru lipit pe stalpi sau garduri precum si fluturasi care se dadeau trecatorilor.

Dotati cu materialele respective, impachetat cu greu intr-un rucsac purtat de mine, am plecat spre vie cu motocicleta BMW 250 a lui Andrei. Ne-am oprit la Ploiesti la Cancelaria judeteana a PNL-ului, la persoana recomandata de Gill Manescu printr-o scrisoare: Doru Bordeni - seful tineretului liberal din Prahova. Acesta, vazandu-ne prima oara, ne-a verificat delegatia. Convingandu-se ca totul e in regula, ne-a mai dat si alte afise mai mici ca dimensiuni si ne-a urat succes.

Sositi la via Radalicella, la scurt timp am luat legatura cu organizatia PNL locala si ne-am pus pe treaba. Am vizitat gospodariile din vii, urcand pe dealurile de pe malul drept al Cricovului pana la Schiau si coborand pe la Verbila.
A doua zi am intrat in targul Urlatiului, intrebuintand mare parte din materialele PNL. Nu mica ne-a fost mirarea cand am fost acostati de doi muncitori sondori, mai mari decat noi (care aveam 17 ani). Muncitorii ne-au comunicat ca suntem arestati in numele “partidului”. Acestia ne-au condus in cladirea Primariei, unde o aripa a constructiei (subsol, parter, etaj) era in folosinta politiei de mai multi ani. Cei doi activisti comunisti, fara sa ne loveasca, ne-au introdus in beci.

Cunoscutii din Urlati au luat legatura cu mama mea, care era si ea la vie. Mama primise in aceeasi zi vizita unei doamne cu multa personalitate, Natalie Slivici, presedinta activa a ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania). La rugamintile mamei, doamna Slivici s-a deplasat la centrala telefonica din Urlati si a luat legatura cu secretarul de stat la Interne (liberal din partea gruparii Tatarescu, aflata la putere), Gheorghe Vantu. Ministru era, cum am mai spus, Teohari Georgescu. Operativ, domnul Vantu a sunat la politia din Urlati, unde a dispus eliberarea noastra.
Intre timp, cei doi activisti ne confiscasera materialele electorale avute asupra noastra, precum si insignele PNL (un trifoi cu patru foi, cu drapelul Romaniei, avand in centru pe Dinu Bratianu). Pusi in fata unui fapt implinit, Tudor Ghita si Gheorghe Lampa, cei doi activisti (mai traiau in 2008) erau nervosi, spunand ca dupa datele adunate de ei, noi am fi depus activitate potrivnica guvernului pe dealurile de dincolo de Cricov.

Mai tarziu, in martie 1948, gasindu-ma cu Andrei Doneaud in ancheta la Interne, ni s-a comunicat ca suntem dusmani ai poporului. Pe langa alte capete de acuzare ni s-a spus ca am activat consecvent si la 8 noiembrie 1945 si in vara lui 1946 cand am fost arestati la Urlati si identificati ca apartenenta liberala.

Ce nu aveam sa stim decat peste multi ani, unii din noi platind un pret mare, era ca la Conferinta de la Ialta cele trei puteri aliate isi stabilisera sferele de influenta. Romania intrase in zona sovietica de influenta. Eram tradati de catre puterile occidentale, care alesesera Grecia in locul nostru. In special de catre Marea Britanie care urmarea sa-si conserve influenta coloniala din bazinul Marii Mediterane.

Sursa foto:
-afis liberal (1946) – www.obiectivdevaslui.ro / Paul Zahariuc – Alegerile din 19 noiembrie 1946: Frauda morala sau materiala?

In loc de incheiere

2010-01-23T00:48:00.023+02:00

(1957)

In anul 1957 am participat la reuniunea de 10 ani de la Liceul Titu Maiorescu (promotia 1947). Am fost invitati sa ne ducem in sala de cursuri pe care o avusesem in clasa a VIII-a. Ne-am asezat in banci, ca pe vremuri.

Fostul director si profesor de geografie Nicu Gheorghiu ne-a facut surpriza sa vina cu catalogul nostru din arhiva liceului. S-a strigat prezenta si fiecare si-a prezentat pe scurt ultimii 10 ani.

(vezi lista completa)

La sfarsit, domnul Nicu Gheorghiu a inchis catalogul si s-a uitat pe sub ochelari, ca intotdeauna, spunandu-ne:
“Domnilor, din cele spuse de dumneavoastra, rezulta ca o treime, independent de vointa fiecaruia, nu v-ati indeplinit destinul! Ca aspiratii si specializare. Cum s-ar spune, pe un plan subtire, rezulta ca ati facut parnaie! Cu asta am terminat!”
Eram in aceasta treime. Facusem 7 ani de inchisoare politica (1948-1954). Nu stiam atunci ca aveau sa mai urmeze inca 4 ani (1958-1962).

A urmat profesorul Aurica Iordanescu (avea doctorat in istorie la Sorbona):
"Domnilor, ma simt foarte emotionat si bucuros vazand ca la multi dintre dumneavoastra orele de istorie romaneasca facute impreuna nu au ramas fara ecou!”

- Sfarsit -

din aceeasi serie:

Resurse

2010-01-19T20:20:00.006+02:00

Colectia Grunau - Dimancescu (documente, fotografii, articole de presa, publicatii, notite)
Relatari Radu Mihai Dimancescu
Fotografia dupa portretul lui Georg Grunau, arborele familiei Grunau si releveul casei din strada Paris - realizate de Vlad Grunau
Surse foto/harti (altele decat cele personale) - precizate explicit la fiecare capitol