memorii Radu Mihai Dimancescu (1929-2017)

Nani-Mai

(1935->1938)

In serile in care mama mea depunea o activitate voluntara la conferinte si cercuri pe teme crestine organizate sub auspiciile A.C.F.-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania) si de unde tatal meu o lua acasa la orele 10 seara, eu eram acasa, pazit de Nani-Mai, o studenta in ultimul an. Fara a fi frumoasa, era simpatica si avea un suflet bun.
Era componenta a echipei campioane de volley Start Club. Nani-Mai ii ziceam eu, dar numele ei era Jana Dragulanescu. Imi spunea de fiecare data cate o poveste, pana cand, pe nesimtite, se intorceau parintii.

Era prin anul 1938, cand dintr-o data, a disparut. Am aflat vestea cea trista, ascunsa la inceput de catre parintii mei. Murise. Nani-Mai fusese o prietena si o studenta buna ca A.C.F.-ista. Era nelipsita din coloniile de vara si atasata de familia noastra. Ma indoiesc ca a fost retribuita. Facea totul dintr-o mare admiratie si simpatie fata de mama.

Dintr-o data am devenit foarte tacut si retras. Eram obsedat de disparitia ei, iar zilnic, de cate ori ma gandeam la ea, trageam cate o linie usoara cu creionul pe un perete ascuns dupa usa.
Intr-o zi m-am decis sa-i scriu lui Doamne-Doamne. Mi-am asternut pe o hartie ravasul meu in care il rugam sa ma ia la Nani-Mai si pe mine daca nu poate s-o mai readuca pe ea. Am luat hartia, am impaturit-o, m-am urcat pe acoperis si am aninat-o cu o pietricica, in asa fel incat sa fie usor de luat de o pasarica, care intuiam ca o va duce in adancul cerului.
Dupa doua-trei zile, mama si tata au inceput sa fie foarte atenti cu mine, iar tata mi-a dat misiunea sa vorbesc cu domnul director Petrescu de la Scoala Primara nr. 30, ca acesta sa-l viziteze neaparat in zilele urmatoare. S-au intalnit si au discutat.

La scoala, la putin timp, s-a facut ca la o busculada, fugarind un coleg, sa sparg geamul de la intrarea principala. Am inghetat de frica, stiindu-l foarte sever pe director. Acesta insa m-a chemat, m-a mangaiat parinteste si duios mi-a spus: Se putea intampla oricui! Am intuit imediat ce se intamplase. Parintii gasisera scrisoarea mea dusa de vant undeva in gradina si tacusera fata de mine…
De atunci au trecut 70 de ani. In fiecare seara ma rog pentru Nani-Mai.

Dupa primul meu sejur de sapte ani de inchisoare politica (1948-54), intorcandu-ma de la canal, intre primele vizite am fost la Bruderi (profesorii frati calugari) la Sfantul Iosif si la profesorul Petrescu de la Scoala Primara nr. 30. M-am bucurat cand l-am vazut in cerdacul casei directoriale. Se pensionase si obtinuse permisiunea sa locuiasca acolo unde muncise o viata intreaga, la doi pasi de scoala sa. Ne-am amintit cum in ultimul an de la primare, facusem la cursuri de aparare pasiva exercitii cu masti de gaze in beciul scolii (primavara lui 1939). Bineinteles, nu am intrat in subiectul intim Nani-Mai.

3 comentarii:

  1. Va invidiez pentru amintirile si imaginile pe care le aveti.
    Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
  2. Multumiri!Toti avem nevoie sa recuperam trecutul si sa-l redam copiilor si tinerilor. Amintirile mele sunt putine si fara radacini. Tata, refugiat din Basarabia refuza sa puna pe hartie raiul de amintiri pe care ne lasa sa-l intrezarim din cand in cand..."pe cine mai intereseaz..." Doare pamantul, fratii, lumea pierduta la 17 ani, pentru totdeauna. Dar cei care vin dupa noi pe ce sa cladeasca? Ati facut un efort impresionant si am sa continui sa rasfoiesc cu drag aceasta lume care este a noastra, aceste amintiri care ne apartin tuturor. Multumes ca ati facut efortul urias de a le organiza si a le impartasii. Dumnezeu sa va binecuvanteze!

    RăspundețiȘtergere
  3. Va multumesc! Trebuie sa ne recuperam trecutul, dar la un moment dat va trebui sa ne recuperam si viitorul/speranta!
    Radu Dimancescu

    RăspundețiȘtergere