memorii Radu Mihai Dimancescu (1929-2017)

Un scurt intermezzo. Casa din strada Braziliei

(1931-1933)

Din cauza intarzierilor tatei (capitanul Ioan (Nelly) Dimancescu) la orele mesei, precum si a altor diferende legate de disciplina rigida germanica a profesorului Grunau, inevitabilul s-a produs. In toamna anului 1931, parintii mei s-au mutat cu chirie intr-un apartament cu doua camere spatioase pe strada Braziliei. Proprietarul era un italian cu o burta imensa, domnul Bardelli. Casa era un duplex bilateral, parter si etaj. Noi locuiam la parterul uneia din unitati. De jur imprejurul cadirii erau trotuare cu dale canelate.
In acest imobil tata mi-a cumparat un automobil mic cu pedale cu care am fost si fotografiat in mai multe ipostaze.


Dalele trotuarului au pavat un “bulevard” foarte larg pentru primele mele curse…
Aproape zilnic faceam cu mama drumul de la noua casa, ajungeam pe strada Washington si de aici in strada Paris (noul nume al Aleii Blanc), la casa bunicilor.

La trei ani am fost internat pentru o operatie de apendicita la Saint Vincent du Paul (Sanatoriul de Maici, devenit spitalul Parhon dupa razboi, in 1948). Impresia mea era ca misunau “gargarite” bleu si albastre, dupa culoarea basmalelor pe care le purtau (asa le-am asemanat la varsta mea frageda; erau maicute infirmiere si surori). La operatie mi s-a facut anestezie totala. Se pare ca s-a pus prea mult cloroform si medicul Alex. Cosacescu nu a reusit sa ma mai trezeasca. Mi-au facut manevre de resuscitare un timp, dupa care m-au abandonat. Singura care a perseverat, facandu-mi respiratie artificiala, a fost tanti Octavie Dimancescu, sora tatalui meu. In cele din urma mi-am revenit…
De la aceasta patanie am ramas cu o foarte puternica alergie la substantele medicale. Cu greu puteam sa intru intr-o farmacie.
Tanti Octavie, salvatoarea mea, avea studii de stomatologie la Paris. Fusese maritata pentru cativa ani cu viitorul profesor si academician Stefan Nicolau (fondatorul virusologiei romanesti), care era de o gelozie extrema. Venea neanuntat in pauzele de la cursuri (asistent fiind) si “verifica” hainele din sifonier si spatiul de sub pat cu miscari ample de umbrela, cautand sa strapunga un rival bine camuflat… Dupa ce se asigura ca nu e nimeni, pleca inapoi la cursuri la facultate.

Dupa ceva timp, tata s-a impacat cu bunicul meu si am revenit in casa din strada Paris la inceputul lui 1933.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu