Liceul Titu Maiorescu - Profesorii

(1939-1947)

In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…


Surse foto:
-Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti

4 comentarii:

  1. Vai, vai, vai...
    Ce tristete amarnica te cuprinde cand vezi de UNDE s-a plecat si unde (mi-ar trebui un corp de litera infim ca sa scriu acest de-al doilea "unde"...) s-a ajuns.
    Excelenta prezentare, absolut excelenta, multumesc!
    Respectivul liceu se numeste acum, cumva, I.L. Caragiale? Parca asa mi s-a parut, atat din fotografie cat si din datele pe care le-ati furnizat apropo de amplasament...
    Inca o data, multumesc!

    RăspundețiȘtergere
  2. Ma bucur ca v-a placut! Da, e vorba de liceul I.L. Caragiale, asa cum apare pe placa cu directorii scolii. Ilustratia cu cladirea este tot din arhiva liceului.
    Intradevar, nu este drama unui liceu, ci drama unui sistem, ale carui prime efecte s-au vazut si in capitolul 39 (in loc de incheiere).

    RăspundețiȘtergere
  3. Mda... era cat pe ce sa mai postez un comentariu si dupa capitolul 39. Foarte subtili in contextul istoric dar, totodata, fermi cumva, profesorii cu pricina. Alte vremuri, alte caractere. In plus, o traditie care inca mai era, pe atunci, sistem de referinta.

    RăspundețiȘtergere
  4. Am citit cu multa nostalgie randurile de mai sus.Am fost elev la Titu Maiorescu si cu doi ani in urma d=lui.Dimancescu si Lahovary siMavriki,coleg de clasa cu Alec Romalo...Sunt prieten cu d-l.Dan Otulescu si am fost colegi la scoala nr.30...Ce ani minunati au fost distrusi incepand din anul 1947...pana astazi

    RăspundețiȘtergere

Three Column Modification courtesy of The Blogger Guide