Familia. Casa parinteasca

Bunicii din partea mamei, Paul Grunau si Eugenia Eustatiu, s-au casatorit in anul 1893.

Paul Grunau era nepotul doctorului Johann Georg Andreas von Grunau (1785-1858), nascut in Germania, la Göttingen, stabilit in tara in anul 1812, medic primar al Spitalului Filantropia. Dr. col. Georg Grunau este intemeietorul si primul comandant (1831-1837) al Spitalului Ostirii, devenit Spitalul Militar Central. Obtine impamantenirea in anul 1857.

Tatal lui Paul Grunau era Adolf Georg Grunau (1821-1892), medic la Spitalele Colentina si Coltea, doctor curant al celor mai insemnate familii din capitala si prieten al revolutionarilor de la 1848 (fratii Bratianu, C.A. Rosseti) si al pictorului Rosenthal.

Nascut la Valsanesti in anul 1860, Paul Adolf Grunau si-a facut studiile in Germania (liceul la Halle si facultatea de silvicultura la Tharandt).

Intemeietor alaturi de Theodor Pietraru al Scolii Superioare de Silvicultura de la Branesti (1893), este detasat in Franta pentru un stagiu profesional de un an la Chambery, in Savoia (sud estul Frantei), ca atasat al Conventiei Forestiere. Aici se naste primul copil, Gabriela (Ella) (1895).

Revenit in tara, devine profesor in Drept si Legislatie Silvica.
Au mai urmat doi copii, Radu (1898) si Alice (1903).


[vezi arbore familie]


Este numit director la Scoala de Silvicultura de la Branesti, unde in 1902, prin demersuri catre Ministerul de Domenii reuseste sa anexeze Padurea Pustnicul ca teren de studiu si practica.
Publica "Istoricul invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manual Silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Revenind la anul 1903, Paul Adolf si Eugenia Grunau cumpara trei parcele cumulate pe Aleea arh. Louis Blanc A. (Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti si Palatul Universitatii din Iasi sunt cateva repere din creatia arhitectului elvetian Louis Blanc de la inceput de veac XX).

Aici familia Grunau construieste o locuinta dupa tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornisele hoch-parterului, un pod inalt cu invelitoare din tabla si un atic spre strada. Erau doua fatade principale. Prima, la strada, avea 3 ferestre. Cea laterala, in stanga, era indreptata spre gradina care avea o suprafata apreciabila. In spate, casa era calcan la calcan cu Garajele Leonida.

In toamna lui 1916 sotii Grunau impreuna cu cele doua fete, Alice (mama mea peste cativa ani) si Ella, s-au refugiat din Bucuresti la via Radalicella (denumita dupa numele celor trei copii) de la Valea Mieilor/Urlati. Bunicul a fost in acea perioada seful Ocolului Silvic de la Verbila de langa Urlati. Fratele mamei, Radu Grunau, face retragerea cu armata romana si il gasim pe frontul din Moldova ca tanar ofiter de cavalerie.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor, mama mea care avea 14 ani la inceputul lui 1917, este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru a merge grabnic la Bucuresti pentru tratament. Cei doi gasesc casa din Aleea Blanc ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura. Dupa retragerea trupelor germane, familia se reintoarce in capitala. Gasesc casa intacta, fara nici un lucru lipsa.

M-am nascut in primavara lui 1929 in casa bunicilor mei.

Mama, Alice Grunau, il intalnise pe Ioan Dem. Dimancescu, veteran al primului razboi mondial, capitan de vanatori de munte si absolvent de studii universitare la colegiului YMCA Springfield Massachusetts/USA cu specializarea in educatie fizica.
Mama era prietena cu Domnita Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Pe tata il stia de la activitatile Clubului Sportiv Peles Sinaia, acolo unde el fusese membru fondator si primul presedinte in anul 1923, pana la plecarea la studii la Springfield.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania), organizatie patronata de Regina Maria. La moartea reginei, in anul 1938, Domnita Ileana prelua presedintia de onoare a ACF-ului.

Atat eu (1929), cat si sora mea Sanda (1934) si fratele meu Vlad (1943) am avut-o pe Domnita Ileana si ca nasa de botez.

Primele mele impresii legate de strada erau asociate cu zgomotele ciudate pe care le auzeam prin ferestrele inalte ale camerei mele.
Cand am mai crescut si am iesit afara, am inceput sa fac asocierile varstei primelor amintiri. Am realizat ca zgomotele ragusite veneau de la claxoanele vehiculelor mecanice numite automobile de catre cei mari, iar sunetele ritmate erau produse de copitele cailor de la trasuri.

Ne aflam in anul 1931. Pentru a doua zi s-a anuntat vizita Reginei Maria. Intreaga familie s-a mobilizat pentru eveniment. S-a pregatit si un tort garnisit cu bomboane.
La ora anuntata, Regina a venit insotita de Domnita Ileana. Au fost primite de stapana casei, Eugenia (Ginca) Grunau (bunica) si fetele ei, Alice (mama) si Ella Grunau (matusa mea). Cele cinci doamne s-au intretinut pe diverse subiecte si s-a mancat si din tort.
Spre sfarsitul vizitei, Regina s-a adresat catre mine: “Am crezut ca mi-ai lasat si mie o bucatica cu bomboane… Nu mai e nici o bomboana...” La care eu, asa cum mi s-a relatat (eram prea mic ca sa-mi aduc aminte), am scos din gura o bomboana nemestecata prea tare si cu o figura nevinovata i-am intins-o Reginei. Spre uimirea tuturor, Regina a luat bomboana si a mancat-o cu foarte mult calm!

Un scurt intermezzo. Casa din strada Braziliei

(1931-1933)

Din cauza intarzierilor tatei (capitanul Ioan (Nelly) Dimancescu) la orele mesei, precum si a altor diferende legate de disciplina rigida germanica a profesorului Grunau, inevitabilul s-a produs. In toamna anului 1931, parintii mei s-au mutat cu chirie intr-un apartament cu doua camere spatioase pe strada Braziliei. Proprietarul era un italian cu o burta imensa, domnul Bardelli. Casa era un duplex bilateral, parter si etaj. Noi locuiam la parterul uneia din unitati. De jur imprejurul cadirii erau trotuare cu dale canelate.
In acest imobil tata mi-a cumparat un automobil mic cu pedale cu care am fost si fotografiat in mai multe ipostaze.

Dalele trotuarului au pavat un “bulevard” foarte larg pentru primele mele curse…
Aproape zilnic faceam cu mama drumul de la noua casa, ajungeam pe strada Washington si de aici in strada Paris (noul nume al Aleii Blanc), la casa bunicilor.

La trei ani am fost internat pentru o operatie de apendicita la Saint Vincent du Paul (Sanatoriul de Maici, devenit spitalul Parhon dupa razboi, in 1948). Impresia mea era ca misunau “gargarite” bleu si albastre, dupa culoarea basmalelor pe care le purtau (asa le-am asemanat la varsta mea frageda; erau maicute infirmiere si surori). La operatie mi s-a facut anestezie totala. Se pare ca s-a pus prea mult cloroform si medicul Alex. Cosacescu nu a reusit sa ma mai trezeasca. Mi-au facut manevre de resuscitare un timp, dupa care m-au abandonat. Singura care a perseverat, facandu-mi respiratie artificiala, a fost tanti Octavie Dimancescu, sora tatalui meu. In cele din urma mi-am revenit…
De la aceasta patanie am ramas cu o foarte puternica alergie la substantele medicale. Cu greu puteam sa intru intr-o farmacie.
Tanti Octavie, salvatoarea mea, avea studii de stomatologie la Paris. Fusese maritata pentru cativa ani cu viitorul profesor si academician Stefan Nicolau (fondatorul virusologiei romanesti), care era de o gelozie extrema. Venea neanuntat in pauzele de la cursuri (asistent fiind) si “verifica” hainele din sifonier si spatiul de sub pat cu miscari ample de umbrela, cautand sa strapunga un rival bine camuflat… Dupa ce se asigura ca nu e nimeni, pleca inapoi la cursuri la facultate.

Dupa ceva timp, tata s-a impacat cu bunicul meu si am revenit in casa din strada Paris la inceputul lui 1933.

Parcul Domeniilor

(1933->)

Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casa pentru tanara familie Dimancescu. Tatal meu, Ioan Dimancescu, se ducea zilnic sa supravegheze executia lucrarilor. Casa era construita intr-un cartier (Parcul Domeniilor) in care se atribuisera loturi exclusiv functionarilor Ministerului Domeniilor (si Silviculturii). In anii ’20, terenul (parcela 57) fusese daruit ca dota de bunicul meu catre fiica sa, mama mea, Alice Grunau.

Imi amintesc ca se vorbea ca parintii mei nu avusesera bani, dar fusesera scosi din impas printr-un imprumut respectabil pe care Domnita Ileana il acordase prietenei ei, Sake (Alice, Alice-ache, adica mama). Imprumutul avea sa fie rambursat in rate pana la un moment in care Domnita nu a mai acceptat restituirea imprumutului. Era prin anii ‘40.

In vara lui 1934 a venit si vremea sa merg cu tata sa-mi arate noua constructie din Sanatescu, de la numarul 50, care era aproape gata. Prima mea intalnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamagire. Intrand pe strada noastra am constatat ca pomii plantati la marginea trotuarelor erau o caricatura fata de castanii si stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Insasi vilele erau mai modeste fata somptoasele cladiri din cartierul unde ma nascusem. Pe terenul Crucii Rosii, unde se va construi spitalul Elias, gard in gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie si resturi care atrageau carduri uriase de ciori.

Am pasit in noua constructie care respira la modul placut un miros de curatenie si vopsea, specific unui santier in ultima sa faza. Am remarcat inaltimea mica a plafoanelor care imi dadeau impresia ca sarind cumva as putea sa le ating. Aveam sa aflu mai tarziu ca aveau 2,70 metri inaltime fata de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.

In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau constructii recente, restul fiind doar terenuri ingradite, cu iarba multa, pascuta de turme razlete de oi pazite de ciobani.
Pe unele locuri virane oamenii isi sapau fundatiile pentru viitoarea locuinta. Pe locurile intravilane si pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrala) crestea iarba foarte “sanatoasa”. Era cautata tot timpul de catre gospodarii care isi construisera recent case. Taiata in calupuri mici era “transplantata” in noile gradini.

Incolo, aceleasi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Ghiata era adusa in forme mari de la o ghetarie apropiata de langa Depozitul Sanitar.

Hala pietii era o constructie recenta. Nu existau magazinele de astazi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stanga si pe dreapta, macelari in halate albe taiau carnea si isi chemau clientii strigand: “La mine, domnu’ ofiter!” sau “La mine, cucoana!”.
Erau “camioane trase de cai” de la Otto Gagel, Herdan sau Grozavescu care livrau paine si cornuri. O multitudine de olteni pe “bresle”, fiecare cu cobilita lui, isi strigau marfa: “Pui, conita, pui!”

Carbunari, vanzatori de peste si vanzatori de gaz care strigau “Gaziu! Gaziu!”. Era gaz pentru combustibil, lampi sau pentru curatenie.
Era o pulsatie a vietii care nu anima, ce-i drept, parcul Filipescu sau Bonaparte.

Pe la capatul strazii unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).



[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966.

Terenul casei noastre era ingradit cu garduri din scandura pe laterale (doctorul Angelescu si terenul viran, viitoarea intrare la spital si Depozitul de Medicamente) si in spatele curtii, unde 3 ani mai tarziu, in 1937, s-au construit fundatiile spitalului Elias. In curte aveam un cotet unde se adapostea cainele nostru ciobanesc Ticu. Din cauza cainelui aveam "tensiuni" cu vecina noastra, sotia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat si strigat Tico, iar noi ne strigam cainele Ticu… La strada, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidarie, de aproape 1 metru inaltime, cu doua intrari pietonale si una auto. Portile erau din lemn. In spatele curtii, pe latura dinspre doctorul Angelescu aveam o magazie care adapostea si cotete de porumbei.

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tata a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala). Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.

La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare).

Pe gardurile dinspre bulevardul Marasti ale spitalului erau lipite unele peste altele afise colorate, reclame de la teatrul de opereta, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tanase de la Teatrul de revista Savoy (revista Carabus).

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la casare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.


Surse foto:

-oltean cu fructe (1925) / www.ici.ro
-vanzator de gheata / Ilustratiunea Romana (iulie 1938)
-biscuitii Otto Gagel / 1937 Advertising Romania collection / ioanvictordragan @ www.flickr.com
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

Vacantele mele de iarna

(1936->1946)

De-a lungul copilariei mele, vacantele de vara le-am petrecut la vie. Tot vara, plecam si cate o luna la Balcic (pana in 1940) si la Bran (pana in 1947), in seriile conduse de mama mea la coloniile A.C.F.

Incepand cu 1936, in fiecare iarna, in ianuarie, ma duceam cu tatal meu o saptamana la Predeal. Schiam pe Vestea, un poligon de schi cu pante variate ca dificultate, situat peste drum de calea ferata, pe versantul Cioplea, la doi pasi de vila de mai tarziu a Maresalului Antonescu. Eram mandru ca aveam schiurile mele mici. Pantele de la Vestea erau deservite de un schi lift. Deprinderea schiatului era sub controlul unor instructori cu banderola.

Poligonul avea si o trambulina de sarituri, deteriorata si demontata ulterior.
De aici in sus, poteca ingusta ducea spre Creasta Cocosului, lasand in dreapta Clabucetul Taurului, care oferea o privire ascendenta, dincolo de sosea, spre culoarul Paraul Rece, avand ca ax automobilistic Drumul Reginei.

Alteori mergeam la partia Fetifoi, pe stanga soselei nationale. Sau inaintam mai mult printre bornele fostei granite cu Austro-Ungaria, dincolo de Cabana Vanatorilor si Cracanel (carciuma situata pe sosea).

[foto stanga: impreuna Constantin Ciocoiu, instructor si campion de ski;
foto dreapta: cabana Diham, cu acces de pe Drumul Reginei]

La debutul rascrucii spre Rasnov a Drumului Reginei se afla pe stanga, aproape de Soseaua Nationala, Colegiul National Nicolae Filipescu. Colegiul fusese mutat de la Manastirea Dealul, de langa Targoviste, in urma cutremurului din 1940.
Pe parcursul zilelor geroase, dimineata, inainte de partidele de ski si in amurg, ne desfatam la cofetaria Flagner, renumita pentru delicioasele prajituri si cornuri cu nuca. Cand nu gaseam locuri, mergeam si alaturi, la Ceaki.

Il aveam alaturi de mine pe cel mai bun ghid, tatal meu, militar de cariera. Initiat inainte de primul razboi mondial in tainele muntelui de catre Niculae Bogdan (“Naluca Muntilor” sau “Mos Naluca”), fusese membru al asociatiei "Hanul Drumetilor" (1921-1926), iar mai apoi al "Turing Clubul Romaniei" (1926-1947) (vezi si Anuarul Bucegilor, Sinaia, Editura Sectiei Alpine a Bucegilor, 1927).

Mai era membru al asociatiei "Amicii Predealului" si al "Ski Club Bucuresti".

Dar cel mai important, pana sa ma nasc eu fusese membru fondator si presedintele "Clubului Sportiv Peles Sinaia", asociatie patronata de catre Principele Nicolae, iar de la inceputul anilor '40 devenea vicepresedinte si mai apoi presedinte al Federatiei Romane de Ski.

Pe versantul Clabucetul Taurului se vedeau si atunci, ca si astazi, urmele amplasamentelor tunurile generalului Artur Vaitoianu. In timpul primului razboi mondial, artileria noastra zavorase vreme lunga inaintarea fortelor austro-ungare si a vanatorilor germani alpini, trupe ce presau dinspre Valea Rasnovului. Tragerea se facea printr-o balistica, peste soseaua nationala.

Trebuie spus ca pana in 1916 gara Predeal si un punct de la iesirea din Predeal (spre Timis) erau puncte de frontiera, pozitii marcate prin borne betonate, plantate la sol sub forma de calota semi-sferica.

Dupa ce parintii mei s-au despartit, am mai fost la munte, ultima data in 1946, cu tatal meu. Imi amintesc ca pe perioada vacantei de iarna, Colegiul National Nicolae Filipescu (relocat in Predeal) inchiria camerele catre Ski Club Bucuresti.

Fascinatia pentru armata

(1932->)

Inca incepand din 1932 am avut o fascinatie si un interes deosebit pentru armata, pentru disciplina si omogenitatea acestei caste.

Prima data, la varsta de trei ani si jumatate, mergand cu parintii la Slanic Moldova, am fost impresionat de spectacolul degajat de imensul (mi se parea mie) chiosc circular [foto] unde era amplasata fanfara din parcul statiunii.
Pornind de la izvoarele cu apa medicala pe care le vizitam zilnic, am ajuns cu tata pe pantele impadurite, langa un copac. Tata mi-a relatat ca a fost unica sa pavaza la o rafala de gloante in luptele din 1917 de la Oituz-Slanic, cand ranit fiind, s-a adapostit in spatele copacului. Mi-a aratat unde erau pozitiile germane si austro-ungare (dusmanii nostri) si unde erau amplasate liniile romanesti cand o puternica ofensiva a adversarilor nostri a fost in masura sa creeze o posibila rupere a frontului romanesc si cand compania de ciclisti de la rezerva strategica a generalului Averescu a fost trimisa cu vanatorii de munte sa astupe bresa de la comandamentul armatei a II-a.

Mai tarziu, mergand la Sinaia in vacante, am avut mirajul acelui chiosc circular, redesteptat din amintiri. Eram acum in parcul dintre Cazino si Hotelul Pallace.
Revenind in Bucuresti m-am ciocnit in parcul Cismigiu cu acelasi generic chiosc, dar si aici cu alta fanfara…

In 1933 am avut, in premiera, fericita ocazie de a viziona de pe Soseaua Jianu, in dreptul tribunelor amenajate aici (in fata Aleii Filipescu, Modrogan de azi) fastuoasa parada militara de 10 Mai. Unitatile armatei se succedau nesfarsit dinspre Piata Victoria spre statuia Aviatorilor. Parada fusese deschisa de un ofiter pe un cal alb. La intrebarea mea, tata (langa mine cu mama si tanti Ella) mi-a spus ca era generalul Argeseanu.

Din 1937, la ordinul lui Carol al II-lea, aniversarea sarbatorii de 10 Mai s-a transferat din Soseaua Jianu pe Campia Cotrocenilor (La Leu, inspre Militari). Dupa ce regele trecea in revista armata care stationa in departare, primea defilarea.
In deschidere defilau veteranii din 1877, pe care i-am vazut cu emotie si eu. Erau cu bastoane sau in carje. Dupa ei defila regimentul Mircea cel Batran din Ploiesti, cu soldati care veneau, conform traditiei, in pas alergator, cu baioneta la arma. Erau imbracati cu camasi fluturande si in izmene albe, asa cum ii surprinsese atacul german din primul razboi mondial (isi spalau hainele, fiind in refacere). Atunci fusesera confundati cu soldati algerieni din detasamentul francez din cauza “portului” alb, prea “colonial”…

De mentionat ca desi mic, observam o diferenta de activitate zilnica intre tatal meu (Ioan Dimancescu - foto dreapta) si Radu Grunau (unchiul meu - foto stanga), cand inca mai locuiam in strada Paris. Astfel, desi militari amandoi, Radu Grunau era legat de viata de cazarma si avea prieteni nedespartiti. Pe celebrul Mouck Sanatescu, Gheorghe Florescu (baieti de generali) si mai tarziu pe vedeta echitatiei romanesti si europene, mai tanarul Ioan Epure.
Spre deosebire de tata, vanator de munte, care era acum era angrenat in domeniul educatiei fizice la IMEF-ul militar si ANEF-ul civil, precum si in Cercetasie.

Camaraderia celor doi a fost probata si cand, intr-o zi din anul 1930, au fost plecati impreuna. A fost ziua cand tatal meu, avandu-l martor pe cumnatul sau, s-a duelat cu un coleg de la Cercetasie (Val. Tebeica), plecand de la niste insulte reciproce. Duelul s-a purtat la sabie, intalnirea fiind intrerupta dupa multe ore, atunci cand adversarul, ranit, a cedat.

Legat de imaginea unchiului meu, Radu Grunau, sta si impactul produs asupra mea prin uniformele militare specifice regimentelor de cavalerie, pe care datorita imprejurarilor politice reflectate in militarie a fost silit sa le schimbe.
A fost mai intai la regimentul 4 Rosiori Regina Maria.

[foto: Radu Grunau/Regimentul 4 Rosiori la funeraliile Reginei Maria (1938), in centru - Domnita Ileana si regele Carol al II-lea]

In conjunctura camarilei lui Carol al II lea a fost transferat la regimentul de mare elita Escorta Regala, denumita si Garda Calare. Aici am admirat coiful nichelat cu penajele rasfirate, tunica cu brandenburguri si epoleti cu fireturi, pantalonii de calarie cu vipusca si cizmele lungi, peste genunchi. Si bineinteles sabia nelipsita.

La mijlocul unei nopti din noiembrie 1940, cand generalul Antonescu era plecat la Berlin fiind invitat de Hitler in pragul declaratiei de razboi contra URSS-ului, Moruzov, seful SSI-ului (Serviciului Secret de Informatii) sub Carol al II-lea, impreuna cu circa 60 de generali si fosti ministri ai Camarilei, a fost arestati si lichidati la Jilava de catre legionari. A doua zi a sosit o telegrama de la Berlin prin care se atesta clar ca se cere eliberarea lui Moruzov, acesta fiind agent al amiralului Canaris, seful spionajului german. Era tardiv.

Mouck Sanatescu, prietenul unchiului meu Radu Grunau, nutrea aspiratii vanitoase in a-l inlocui pe Eugen Cristescu, seful SSI al generalului Antonescu. Fara a avea convingeri legionare si numai din pragmatism, a incercat sa profite de rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, participand la evenimente. In fruntea unei autocoloane a sustras cu documente falsificate de la Arsenalul armatei de la Targoviste o cantitate apreciabila de arme si munitii pe care a transportat-o la Bucuresti, in vila lui Malaxa (simpatizant legionar) din Aleea Alexandru/ cartierul Filipescu. De aici s-a alimentat cu armament sediul miscarii legionare (strada Roma) si asediul asupra palatului din Piata Victoriei in care se baricadase maresalul Antonescu.

Desi Radu Grunau nu participase la rebeliune si se dezisese formal de Mouck Sanatescu de ale carui actiuni nu avusese habar, notorietatea prieteniei lor i-a dat prilejul lui Elefterescu sa il inlocuiasca, mutandu-l de la Escorta Regala la Regimentul 9 Calarasi Cobadin (langa Constanta).

Mouck Sanatescu a fost degradat in fata unitatii sale pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 25 de ani. Prin influenta fratelui sau, generalul Constantin Sanatescu, seful Casei Regale a regelui Mihai, proaspat rege al Romaniei, a reusit sa fie salvat de la Aiud unde pe langa degradare isi ispasea condamnarea. Evenimentul s-a produs cand Himmler, seful SS-ul german a avut o consfatuire chiar cu Mouck Sanatescu, care era inca detinut. La interventia lui Himmler, Mouck Sanatescu a fost eliberat in martie 1943 printr-un decret special, fiind racolat pentru serviciile de spionaj germane. A plecat din tara in Orientul Mijlociu. Peste un an, fiind intr-un concediu de trei zile la Bucuresti, a prins evenimentele de la 23 August ‘44. A reusit miraculos sa iasa din efectele colaborarii cu nemtii, datorita fratelui sau, ajuns primul premier roman de dupa 23 August.
A ramas un civil boem. Obisnuia sa impuste din excentricitate stancute/ciori, dupa care le pregatea pane. Am mancat si eu.
“Alice, chioambo, fa-mi niste chiftelute cum numai tu stii sa faci!”, striga pe sub geamul nostru. Intra in casa, bea cateva pahare de vin si pleca, la fel de ciudat precum sosise, cantand in deradere si cu glas baritonal Internationala.

In vacantele si excursiile facute la munte am fost ghidat pe pozitiile co-beligerantilor din 1916-1918. Tata mi-a aratat la Paraul Rece/Predeal pozitiile romanesti si la Bran (pe Magura) pozitiile austro-ungare. Intelegeam ce se intimplase si eram deosebit de receptiv la toate explicatiile.

Toate acestea la un loc au dus spre o venerare a traditiei armatei si un interesa deosebit din partea mea. S-ar fi zis ca prin aceste argumente am sa imbratisez si eu cariera militara.
Dar niciodata nu m-am gandit la asa ceva, si totul a ramas la intelegerea evenimentelor prin perspectiva militara. Si mai tarziu, la o pasiune de a sintetiza cele citite pe parcursul a zeci de ani despre evenimentele cu care am fost contemporan, unele din analize fiind publicate in “Zodii in cumpana”, revista editata in Germania de Casin Popescu.


Sursa foto:
-Slanic Moldova - Parcul (1937) / www.slanic-moldova.info
-Romanians & Popcorn / Dacus Viator / Time, 25 aprilie 1932
-La moartea Reginei Maria / Ilustratiunea Romana (iunie 1938)

Liceul Titu Maiorescu - Profesorii

(1939-1947)

In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…


Surse foto:
-Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti

Liceul Titu Maiorescu - Colegii

Prin situarea liceului Titu Maiorescu pe Calea Dorobantilor, langa Piata Confederatiilor Balcanice, s-a produs un fenomen care nu a influentat calitatea actului didactic. La admitere in clasa I de liceu, veneau in mod bizar doua categorii distincte ca origina sociala, care se recrutau din cele doua cartiere laterale ale Dorobantilor. De o parte erau predominant fiii aristocratilor si ai marilor burgezi din cartierele Bonaparte si Filipescu (ministri, generali, mosieri, oameni de cultura etc.) si de partea cealalta, fiii clasei inferioare din Groapa Floreasca, dintre care au iesit capete luminate, in ciuda handicapului social initial.
Corpul profesoral nu facea diferente intre cele doua apartenente, iar prieteniile dintre colegi nu respectau, nici ele, aceste bariere.
Astfel, din prima grupa se situau familiile Ghika, Slavescu (fost ministru), Romalo, Caramfil, Berindei, Lahovari, Bossi, Ottelesanu, Mitilineu si altii.
Din partea cealalta trebuie mentionate exceptiile ca performanta: Cioara (ulterior minstru comunist) si Vladescu-Racoasa (tot ministru).

(1939-1943)
In clasa I de liceu (1939) am fost coleg de clasa si de banca cu Andrei Doneaud, fiul arhitectului Ernest Doneaud, celebru la vremea respectiva (Cercul Militar National/1912, hotel Lido/1934), nepot al profesorului Tutuc, celebritate matematica.

[rasfoieste!]

Mai erau:
-Vlad Lahovari, unul din cei patru baieti ai fostului diplomat, cu mosie la Leordeni
-Mircea Mavriki, fost coleg; ca si mine venea de la “Scoala Primara nr.30” de la Sosea (Kiseleff)
-Marius Rasidescu, baiatul directorului general al Cartii Romanesti (editura si librarie)

Premiantul clasei noastre era “adus” de grupul cu care venise de la Scoala Floreasca de vis-à-vis de noi (langa Posta de azi). Se numea Gheorghe Popp Sofronie. A cedat steagul de lider al clasei, matematicile fiind punctul sau slab, lui Seni Dinu, care avea un frate, coleg de liceu in clasa a VIII-a-sectia real, foarte bine pregatit. Pe deasupra avea si un renumit inginer ca tata. Seni doar intamplator lua cate un noua, restul notelor fiind de 10.
In ultimul an de liceu am avut un nou premiant. Din Ardeal, de la Cluj, se transferase Mihai Ionescu. Se remarca printr-un zel deosebit la invatatura si era singurul care purta, spre deosebire de noi, haine de uniforma scolara confectioante din stofa kaki, tatal lui fiind ofiter.

(1943-1947)
In anul 1943 am absolvit cursul inferior de liceu si am dat examenul de capacitate in fata unei comisii prezidate chiar de Nicu Gheorgiu, directorul nostru. Am realizat performanta, la nivelul pregatirii mele, de lua media 7,55 si am ramas in cadrul liceului. Multi din colegii mei au picat si tot atunci au venit altii noi, de la alte licee. Ii amintesc pe:
-Radu Spiru Haret, baiatul inginerului si matematicianului Spiru Haret (nepotul matematicianului)
-Radu Maiorescu, baiatul cel mic al generalului, unicul mare specialist in fotogrametrie (fotografii din avion).
-Jenel Marian, baiatul medicului militar, doctor Marian.
-Puiu Munteanu, al caruit tata era director la Uioara (societatea de gaze).

In clasa a V-a, in toamna lui 1943, Andrei Doneaud, Mircea Mavriki, subsemnatul (Radu Dimancescu), Paul Cretulescu, Puiu Munteanu [foto, de la stanga la dreapta]

intarziasem la ore. Am sarit gardul ca sa intram in liceu, dar am fost vazuti. Directorul Nicu Gheorghiu ne-a pedepesit sa mergem la tuns. Ne-a venit ideea sa ne facem o poza ca amintire, dar inainte de tuns, nu dupa…

Toti cinci aveam biciclete, mergeam la plimbari pe Jianu, la Bordei, pe Kiseleff. Eram si prieteni de ceaiuri.

La limba franceza, asa cum am mai spus, am avut profesor in ultimii doi ani pe Bobo Catargi, care avea mustati galbene si o prestanta aristocratica, ilustrata chiar si prin imbracaminte. Purta ghetre, pantaloni reiati si redingota. La care se adauga gulerul scrobit al camasii si papioane asortate. Era foarte sever si obsinuia sa scoata la tabla la inceputul fiecarei ore, inainte de expunerea noii lectii, cate patru elevi pe care ii nominaliza deschizand catalogul la intamplare. La una din aceste verificari care se termina cu note puse in catatalog, Theodor (Tudorica) Alexandru nestiind cum sa raspunda (in franceza), dadea din umeri. La care Catargi a replicat: “Dite mois en français, monsieur!” Si a repetat intrebarea. La care Tudorica, cum ii spuneam noi, a raspuns cu nonsalanta: “Canci, monsieur professeur!” Profesorul Catargi s-a enervat i-a dat nota 2 pe loc si l-a trimis in banca, in rasetele colegilor.

Referitor la personalitatea profesorului universitar Narly, o fire energica, dominanta, care se impunea si prin statura sa fizica, amintesc si de un incident, rememorat peste ani, la una din intalnirile absolventilor liceului Titu Maiorescu din anii ’90.
Fratii gemeni Romalo, Nicky si Alec (mai mici cu un an) erau celebri prin extravaganta si non-conformismul lor, fiind foarte simpatici.
La una din lectiile de limba franceza cu profesorul Lucian Voiculescu (detasat de la Academia Comerciala), vestit pentru firea sa impulsiva, acesta a oprit lectia, racnind: “Cine a tras-o, aici in clasa?” Iar Alec Romalo, “vinovatul”, nevrand sa planeze vina asupra colegilor, s-a ridicat imediat, recunoscand: “Eu, domnule profesor!”. Voiculescu a venit spre el, i-a dat cu catalogul in cap si i-a tras un sut. A iesit din clasa sa reclame directorului cazul respectiv.
Nu trebuie uitat ca evenimentul s-a petrecut in timpul anului 1947, cand regimul comunist facea mare caz de democratizare, chiar si in scoli, in relatia profesor-elevi. Profesorul Voiculescu era foarte vulnerabil, fiind un “caz” de abuz fizic. Fata de amploarea pe care putea sa o ia evenimentul, profesorul universitar Narly a venit in mijlocul clasei a VII-a ca sa musamalizeze cazul, “peste” directorul de liceu (Sotiriu in acel moment), ca autoritate suprema.
Dupa ce a intrat in clasa a spus de 3-4 ori: “Sus-Jos, Sus-Jos” ca sa domine atmosfera. Imediat a intrebat: “Elev Romalo, vino aici langa mine. Cu ce te-a agresat domnul profesor Voiculescu?” Alec Romalo s-a conformat imediat si a raspuns: “Domnule profesor, m-a palmuit de doua ori!” La care Narly a replicat: “Unde te-a plamuit domnul profesor Voiculescu, te voi saruta eu! Si cu asta am terminat!” a raspuns Narly, sarutandu-l. La care fratele lui Alec, Nicky Romalo a intervenit: “Domnule profesor universitar, asta nu e tot! I-a tras si un sut in fund!” La care toata clasa a izbucnit in ras.

Am dat cu totii examenul de bacalaureat si dupa absolvire am fost invitati la o serbare, vis-à-vis de gradina zoologica de la Baneasa, la o ferma model detinuta la acea vreme de familia lui Marius Rasidescu.

[foto/1947: 1-Dan Argesiu, 2-Mihail Serbanescu, 4-Bebe Nanu, 5-Petrovici, 6-Marius Rasidescu, 7-Nicolescu, 8-Mihai Ionescu, 9-Aurel Carcoana, 10-Ramon-Weiss, 11-Paul Cretulescu, 12-Bucur, 13-Mitrofanovici, 14-Eugen Sadofski, 15-Gheorghe Popp, 16-Gheorghe Munteanu, 18-Mihai Stoica, 19-Anatolie Cojocaru, 20-Radu Dimancescu, 21-Dinu Seni, 23-Justinian Costache]

La scurt timp am dat examen la Politehnica, in strada Polizu. Erau cinci sectii: constructii, mine si metalurgie, chimie industriala, silvicultura si electro-mecanica. Am intrat la Facultatea de Silvicultura, pe urmele bunicului.

In toamna lui 1947 a fost politizat si invatamantul superior. S-a alcatuit astfel UNSR (Uniunea Nationala a Studentilor Romani) in care erai obligat, fara posibilitate de refuz, sa intri. Duminicile ne erau pana la ora 3 dupa-amiaza ocupate de munca voluntara tovaraseasca. Se daramau pe atunci majoritatea pavilioanelor expozitiilor din Luna Bucurestilor (parcul Herastrau), constructii realizate relativ superficial, din paianta.
A venit si primavara lui 1948 in care au inceput sa se dea si examenele partiale. Notele variau de la 1 la 20. Baremul de promovare era 12 (echivalentul notei 6).