La Hipodrom

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.





Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

*

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

*

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara contesa E.Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate (dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

*

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

*

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile care se acordau publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

*

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

• Aleea Calaretilor

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

Click aici pentru afisarea
urmatoarelor capitole (19-33) !

Admiterea la liceu

(1939-1940)

In toamna anului 1939 am inceput pregatirile cu un meditator la toate materiile de examen. Se numea profesorul Balanescu si era proprietarul unei vile imense din dreptul casei noastre, situata pe strada Constantinescu.
Anul urmator am dat admitere (clasa a V-a de azi) si am fost inscris la “Liceul Titu Maiorescu - Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar”.

Pe vremea aceea, era cel mai sever dintre liceele din capitala. Profesorii considerati elite in domeniul lor erau detasasti si adusi din toata tara. De la Moise Nicoara din Arad, Manastirea Dealu de langa Targoviste etc. Titulatura de seminar pedagogic venea de la faptul ca majoritatea cursurilor (aproximativ 2/3 din total) erau tinute de profesorii parcticanti, aflati intr-o evaluare continua, la cele mai mari standarde.

De la inceputul cursurilor, intocmai ca atunci cand eram in clasa a II-a primara, acolo unde suferisem handicapul unui an precedent facut in particular, am simtit si aici un handicap. Aproape jumatate din cei 40 de baieti veneau de la scoala primara Floreasca, situata pe trotuarul vecin, peste Calea Dorobantilor. Se cunosteau intre ei si aveau deja premiantul care s-a impus si la Titu Maiorescu: Gigi Popp-Sofronie.
Pe deasupra era excedentul de severitate adus de fiecare profesor de specialitate, situatie care diferea de scoala primara unde avusesem un singur invatator, domnul Petrescu.

Bicicleta Rekord

(1939)

In vara lui 1939, dupa ce am luat admiterea la liceu, tatal meu m-a rasplatit spunandu-mi ca a sosit momentul pentru o noua bicicleta.
Vechea bicicleta Ideal ramasese mica intr-o perioada in care crescusem rapid.

Vecinatatea celui mai mare velodrom din Romania situat in groapa Floreasca, pe locul stadionului de fotbal de astazi, a incurajat deschiderea in spatele curtilor adiacente lui Stefan cel Mare a unor magazine si ateliere care reparau si vindeau felurite marci de biciclete la mana a doua. Si noi ne-am perindat prin trei sau patru de astfel de curti-ateliere, intr-un final gasind marfa ce cautam: o bicicleta ¾, marca Rekord, nemteasca, pe care am luat-o acasa.

La Titu Maiorescu, in toamna anului ’39, mergeam cu bicicleta pe care o adaposteam in timpul orelor de curs la subsol, intr-o sala de cazane de incalzire centrala. Incaperea era plina de alte biciclete, ale colegilor. Nu am legat-o cu lant si lacat niciodata.
Astfel, drumul meu spre casa devenise mult mai accesibil.

Liceul Titu Maiorescu - Profesorii

(1939-1947)

In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…


Surse foto:
-Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti

Liceul Titu Maiorescu - Colegii

Prin situarea liceului Titu Maiorescu pe Calea Dorobantilor, langa Piata Confederatiilor Balcanice, s-a produs un fenomen care nu a influentat calitatea actului didactic. La admitere in clasa I de liceu, veneau in mod bizar doua categorii distincte ca origina sociala, care se recrutau din cele doua cartiere laterale ale Dorobantilor. De o parte erau predominant fiii aristocratilor si ai marilor burgezi din cartierele Bonaparte si Filipescu (ministri, generali, mosieri, oameni de cultura etc.) si de partea cealalta, fiii clasei inferioare din Groapa Floreasca, dintre care au iesit capete luminate, in ciuda handicapului social initial.
Corpul profesoral nu facea diferente intre cele doua apartenente, iar prieteniile dintre colegi nu respectau, nici ele, aceste bariere.
Astfel, din prima grupa se situau familiile Ghika, Slavescu (fost ministru), Romalo, Caramfil, Berindei, Lahovari, Bossi, Ottelesanu, Mitilineu si altii.
Din partea cealalta trebuie mentionate exceptiile ca performanta: Cioara (ulterior minstru comunist) si Vladescu-Racoasa (tot ministru).

(1939-1943)
In clasa I de liceu (1939) am fost coleg de clasa si de banca cu Andrei Doneaud, fiul arhitectului Ernest Doneaud, celebru la vremea respectiva (Cercul Militar National/1912, hotel Lido/1934), nepot al profesorului Tutuc, celebritate matematica.

[rasfoieste!]

Mai erau:
-Vlad Lahovari, unul din cei patru baieti ai fostului diplomat, cu mosie la Leordeni
-Mircea Mavriki, fost coleg; ca si mine venea de la “Scoala Primara nr.30” de la Sosea (Kiseleff)
-Marius Rasidescu, baiatul directorului general al Cartii Romanesti (editura si librarie)

Premiantul clasei noastre era “adus” de grupul cu care venise de la Scoala Floreasca de vis-à-vis de noi (langa Posta de azi). Se numea Gheorghe Popp Sofronie. A cedat steagul de lider al clasei, matematicile fiind punctul sau slab, lui Seni Dinu, care avea un frate, coleg de liceu in clasa a VIII-a-sectia real, foarte bine pregatit. Pe deasupra avea si un renumit inginer ca tata. Seni doar intamplator lua cate un noua, restul notelor fiind de 10.
In ultimul an de liceu am avut un nou premiant. Din Ardeal, de la Cluj, se transferase Mihai Ionescu. Se remarca printr-un zel deosebit la invatatura si era singurul care purta, spre deosebire de noi, haine de uniforma scolara confectioante din stofa kaki, tatal lui fiind ofiter.

(1943-1947)
In anul 1943 am absolvit cursul inferior de liceu si am dat examenul de capacitate in fata unei comisii prezidate chiar de Nicu Gheorgiu, directorul nostru. Am realizat performanta, la nivelul pregatirii mele, de lua media 7,55 si am ramas in cadrul liceului. Multi din colegii mei au picat si tot atunci au venit altii noi, de la alte licee. Ii amintesc pe:
-Radu Spiru Haret, baiatul inginerului si matematicianului Spiru Haret (nepotul matematicianului)
-Radu Maiorescu, baiatul cel mic al generalului, unicul mare specialist in fotogrametrie (fotografii din avion).
-Jenel Marian, baiatul medicului militar, doctor Marian.
-Puiu Munteanu, al caruit tata era director la Uioara (societatea de gaze).

In clasa a V-a, in toamna lui 1943, Andrei Doneaud, Mircea Mavriki, subsemnatul (Radu Dimancescu), Paul Cretulescu, Puiu Munteanu [foto, de la stanga la dreapta]

intarziasem la ore. Am sarit gardul ca sa intram in liceu, dar am fost vazuti. Directorul Nicu Gheorghiu ne-a pedepesit sa mergem la tuns. Ne-a venit ideea sa ne facem o poza ca amintire, dar inainte de tuns, nu dupa…

Toti cinci aveam biciclete, mergeam la plimbari pe Jianu, la Bordei, pe Kiseleff. Eram si prieteni de ceaiuri.

La limba franceza, asa cum am mai spus, am avut profesor in ultimii doi ani pe Bobo Catargi, care avea mustati galbene si o prestanta aristocratica, ilustrata chiar si prin imbracaminte. Purta ghetre, pantaloni reiati si redingota. La care se adauga gulerul scrobit al camasii si papioane asortate. Era foarte sever si obsinuia sa scoata la tabla la inceputul fiecarei ore, inainte de expunerea noii lectii, cate patru elevi pe care ii nominaliza deschizand catalogul la intamplare. La una din aceste verificari care se termina cu note puse in catatalog, Theodor (Tudorica) Alexandru nestiind cum sa raspunda (in franceza), dadea din umeri. La care Catargi a replicat: “Dite mois en français, monsieur!” Si a repetat intrebarea. La care Tudorica, cum ii spuneam noi, a raspuns cu nonsalanta: “Canci, monsieur professeur!” Profesorul Catargi s-a enervat i-a dat nota 2 pe loc si l-a trimis in banca, in rasetele colegilor.

Referitor la personalitatea profesorului universitar Narly, o fire energica, dominanta, care se impunea si prin statura sa fizica, amintesc si de un incident, rememorat peste ani, la una din intalnirile absolventilor liceului Titu Maiorescu din anii ’90.
Fratii gemeni Romalo, Nicky si Alec (mai mici cu un an) erau celebri prin extravaganta si non-conformismul lor, fiind foarte simpatici.
La una din lectiile de limba franceza cu profesorul Lucian Voiculescu (detasat de la Academia Comerciala), vestit pentru firea sa impulsiva, acesta a oprit lectia, racnind: “Cine a tras-o, aici in clasa?” Iar Alec Romalo, “vinovatul”, nevrand sa planeze vina asupra colegilor, s-a ridicat imediat, recunoscand: “Eu, domnule profesor!”. Voiculescu a venit spre el, i-a dat cu catalogul in cap si i-a tras un sut. A iesit din clasa sa reclame directorului cazul respectiv.
Nu trebuie uitat ca evenimentul s-a petrecut in timpul anului 1947, cand regimul comunist facea mare caz de democratizare, chiar si in scoli, in relatia profesor-elevi. Profesorul Voiculescu era foarte vulnerabil, fiind un “caz” de abuz fizic. Fata de amploarea pe care putea sa o ia evenimentul, profesorul universitar Narly a venit in mijlocul clasei a VII-a ca sa musamalizeze cazul, “peste” directorul de liceu (Sotiriu in acel moment), ca autoritate suprema.
Dupa ce a intrat in clasa a spus de 3-4 ori: “Sus-Jos, Sus-Jos” ca sa domine atmosfera. Imediat a intrebat: “Elev Romalo, vino aici langa mine. Cu ce te-a agresat domnul profesor Voiculescu?” Alec Romalo s-a conformat imediat si a raspuns: “Domnule profesor, m-a palmuit de doua ori!” La care Narly a replicat: “Unde te-a plamuit domnul profesor Voiculescu, te voi saruta eu! Si cu asta am terminat!” a raspuns Narly, sarutandu-l. La care fratele lui Alec, Nicky Romalo a intervenit: “Domnule profesor universitar, asta nu e tot! I-a tras si un sut in fund!” La care toata clasa a izbucnit in ras.

Am dat cu totii examenul de bacalaureat si dupa absolvire am fost invitati la o serbare, vis-à-vis de gradina zoologica de la Baneasa, la o ferma model detinuta la acea vreme de familia lui Marius Rasidescu.

[foto/1947: 1-Dan Argesiu, 2-Mihail Serbanescu, 4-Bebe Nanu, 5-Petrovici, 6-Marius Rasidescu, 7-Nicolescu, 8-Mihai Ionescu, 9-Aurel Carcoana, 10-Ramon-Weiss, 11-Paul Cretulescu, 12-Bucur, 13-Mitrofanovici, 14-Eugen Sadofski, 15-Gheorghe Popp, 16-Gheorghe Munteanu, 18-Mihai Stoica, 19-Anatolie Cojocaru, 20-Radu Dimancescu, 21-Dinu Seni, 23-Justinian Costache]

La scurt timp am dat examen la Politehnica, in strada Polizu. Erau cinci sectii: constructii, mine si metalurgie, chimie industriala, silvicultura si electro-mecanica. Am intrat la Facultatea de Silvicultura, pe urmele bunicului.

In toamna lui 1947 a fost politizat si invatamantul superior. S-a alcatuit astfel UNSR (Uniunea Nationala a Studentilor Romani) in care erai obligat, fara posibilitate de refuz, sa intri. Duminicile ne erau pana la ora 3 dupa-amiaza ocupate de munca voluntara tovaraseasca. Se daramau pe atunci majoritatea pavilioanelor expozitiilor din Luna Bucurestilor (parcul Herastrau), constructii realizate relativ superficial, din paianta.
A venit si primavara lui 1948 in care au inceput sa se dea si examenele partiale. Notele variau de la 1 la 20. Baremul de promovare era 12 (echivalentul notei 6).

La meciuri in cartier. Polo, rugby si football

(1935-1947)

Locuind de acum in Sanatescu 50 de unde plecam zilnic cu tramvaiul 3 la Politehnica, in strada Polizu, am fost din ce in ce mai putin prezent in strada Paris, acolo unde fusesem foarte aproape in anii de liceu.

Cu prietenii mei, baieti si fete, frecventam bazele sportive de vis-à-vis de Facultatea de Agronomie. Este vorba de Strandul Kiseleff - inaugurat in iulie 1929 pe baza unui proiect al arhitectului Marcel Iancu si Stadionul Tineretului - consemnat ca Parcul de Sport al Federatiei Societatilor de Sport din Romania (FSSR) incepand cu 1913. Ambele obiective fusesera construite pe o suprafata de teren care initial tinea de Marele Parc National (viitorul parc Herastrau) si care fusese concesionata de Ministerul de Domenii catre FSSR in anul 1912.

In randul spectatorilor de la manifestatiile sportive vizionate saptamanal as remarca pe Vavi Bunger (unica fata a unui fabricant de produse de optica, cu magazin pe Brezoianu; Vavi te impresiona prin tenul palid ca de ceara, dar totusi cu trasaturi clasice perfecte), Adrian si Sanda Lazar (copiii profesorului Lazar), Pusa Niculescu, George Caragheorghef (fost coleg la Titu Maiorescu) si altii.

La strandul Kiseleff am urmarit meciuri divizionare si internationale de polo. Derby-ul national, disputat in mai mult editii intre Viforul Dacia si ILSA Timisoara si intalnirile cu celelalte echipe: LNR – Liga Navala Romana, Metropola, CFR le scoteau in evidenta pe vedete - Johnny Slavescu (care in paralel era si campion la 100 metri liber), Fischer, Barna (toti de la Viforul Dacia), Patrichi (CFR Bucuresti), Naghy (ILSA Timisoara). Intrarea era gratuita in afara meciurilor internationale, cand juca nationala Romaniei.

Mai frecvent vizionam stadionul de langa strand, unde era un teren international de rugby (cel central) si alte patru terenuri de antrenament. Tribuna era construita deja in acei ani. Sub zona de banci pentru spectatori erau vestiare si alte anexe. Mai existau si terenuri de baschet si volei, amplasate spre latura catre Kiseleff. Aici se disputau intalniri inter-scolare.
La rugby, campionatul era foarte echilibrat. Titlul era disputat dramatic intre Viforul Dacia, Stadiul Roman, Sportul Studentesc, Tenis Club Roman, CFR si mai modestele Rugby Club 13, Minierul Petrosani si P.T.T.

Am avut aici ocazia sa-l revad pe Juppi Calistrat (intalnit la Tintea, langa Ploiesti, la unitatea comandata de Radu Grunau), aripa la Viforul Dacia; tot acolo mai evolua pe post de fundas si Dan Gheorghiade, un jucator simpatizat de mine. Mai erau Teo Krantz, Nicolau.
La Sportul Studentesc, care era alimentata ca bazin de jucatori de catre Parcul Domeniilor, juca veteranul si iubitul inginer Aurica Marasescu (pe care ulterior l-am avut ca sef de santier in constructii). Colegi erau Bombonel Cosmanescu (devenit mai tarziu antrenor al nationalei), tanarul Ascanio Damian (va deveni decanul arhitectilor), Bobita Nasta (posesorul unei motociclete performante cu care epata venind la stadion), Patrichi, Nasta, Andries si altii.
Stadiul Roman se confunda ca imagine cu Puiu Argesiu, jucator si mare animator sportiv. TCR-ul, echipa high-life-ului in care se remarca incepand din ’47 acelasi Juppi Calistrat (transferat de la Viforul Dacia), Cristu Cantuniari (fost coleg de la Titu Maiorescu, dar an mai mare), Dinu Ghika si in special Dumitru Ghiuzelea, devenit cea mai buna aripa din Europa, de mai multe ori in selectionata continentala (fost coleg de clasa la Titu Maiorescu). CFR-ul era reprezentat prin Parcalabescu, masivul Cocor, fratii Zamfir sau Titi Ionescu (fost coleg de scoala primara).

In acelasi timp eram pasionat si de fotbal. In 1935, impreuna cu tatal meu, am mers pe stadionul ANEF si am vizionat finala Cupei Romaniei intre Rapid Bucuresti si Ripensia Timisoara, partida terminata cu scorul de 5 la 1. Atunci l-am vazut pentru prima data pe idolul meu de mai tarziu, Baratki, dar si pe celebri Ionica Bogdan (zis Berila), Vintila, Vetzer II si Rafinski.
De atunci am fost rapidist convins, pana in 1947 cand a aparut CCA.

Nu urmaream doar meciurile pe viu. Eram la curent cu rezultate, clasamente si transferuri din ce citeam zilnic in Gazeta Sporturilor si Universul Sport. Cateodata luam si Gazeta Hipica pentru cursele de galop si trap.


Sursa foto:
-Matchul de rugby Vifor Dacia – Telefon Club / Ilustratiunea Romana (aprilie 1938)

Impotriva destinului

(1945-1948)

Suntem pe 8 noiembre 1945. Astazi este si ziua de sfant a Regelui Mihai, ramas un simbol al libertatii si demnitatii romanesti in lupta cu ocupatia sovietica. Armata rosie este stationata de un an in tara si ca urmare a presiunilor exercitate, dublate de lipsa unei reactii ferme din partea aliatilor ocidentali, guvernul impus Romaniei este unul comunist, condus de Petru Groza.

Regele Mihai primise de la Stalin ordinul Pobeda/Victoria si prezenta sa in fruntea statului parea inca solida. In contextul in care occidentalii nu recunoscusera guvernul lui Petru Groza, regele intra in “grava regala”, refuzand sa mai semneze decretele guvernului, dupa ce solicitarea demisiei premierului fusese declinata.

M-am dus la amicul meu Andrei Doneaud care ma invitase sa-l vizitez la locuinta tatalui sau. Trebuia sa ajung pe strada Episcopiei, langa Ateneul Roman.
Am trecut de la autobuzul care m-a lasat in Piata Romana prin strada Clemenceau, unde din balconul de la strada al sediului PNT-ului (condus de Iuliu Maniu si Ion Mihalache), vorbea inflacarat Ella Negruzzi. La intrarea si iesirea strazii erau puternice cordoane formate din agenti ai Internelor (oamenii lui Teohari Georgescu). Cu greu am trecut de cordon. In Piata Palatului se stransese in mod neorganizat foarte multa lume. Pe masura ce timpul trecea, veneau din ce in ce mai multi oameni, cu toate barajele din jurul pietii, filtre care cautau sa pre-intampine o iminenta manifestatie a partidelor istorice.

M-am indreptat catre blocul cu ascensor al lui Andrei D., nu am stat mult timp in vizita si am plecat in nici o ora, curios si dornic de a fi prezent la ceva care presimteam ca avea sa fie important.

In acest rastimp piata se umpluse cu un numar foarte mare de manifestanti, intimidati de raidurile in circuit inchis a 16 autocamioane sovietice demodate, tip ZIS. Camioanele erau ale CFR-ului si erau pline cu agitatori comunisti care vociferau si scandau contra manifestantilor. Din ce in ce viteza in circuit a autocamioanelor a scazut datorita multimii ce se coagula incontinuu. La un moment dat, camioanele nu au mai putut inainta si opozitia manifestantilor a devenit agresiva, rasturnand unul din camioane. S-a auzit un zgomot metalic provenit de la rangile si barele metalice cazute pe caldaram. A fost suficient acest zgomot pentru ca multimea sa devina violenta. S-a dat foc camionului. Rotile de cauciuc raspandeau mult fum si un miros innecacios.

In acel moment am iesit din piata, am traversat bulevardul Bratianu si m-am dus la cateva sute de metri, la sediul PNL-ului de pe strada C.A. Rosetti. Sediul era in casa Bratienilor, pusa la dispozite pentru partid. Din subsol pana la mansarda erau birouri.
Eu frecventasem aceasta cladire saptamanal, fiind inrolat cu carnet in organizatia colegiala (de licee) a tineretului liberal condus de catre Radu Campeanu, I.V. Sandulescu si Michel Popescu (dovedit ulterior ca agent al Internelor). Tineretul PNL-ului era reprezentat in cadrul biroului politic al partidului de catre ilustra persoana a lui Mihail Farcasanu (imediat dupa inscenarea episodului Tamadau si intrarea in ilegalitate a celor doua partide istorice avea sa fuga in SUA, devenind responsabilul guvernului pentru probleme ideologice europene). Alaturi de mine se inscrisesera mai multi colegi de la Titu Maiorescu, printre care colegul meu de banca Andrei Doneaud, Paul Cretulescu si Radu Spiru Haret. Seful organizatiei colegiale a fost la inceput nepotul Bratienilor, Dinu Zamfirescu, prin “interventii” de la “centru”. A fost inlocuit de bunul meu prieten de la Liceul Francez, Sandu Misirliu. La partid am intalnit si alti prieteni buni din societatea de pe Jianu: Ion Nasta si Serban Zonner.
Se zvonise cu cateva zile inainte ca va fi un mars protestatar al PNL-ului in Piata Palatului. Acest lucru s-a confirmat in ajunul lui 8 noiembrie, cand la o serie de cinematografe mari s-au aruncat sute de manifeste, pe intuneric, de la balcoane spre parter. Actiunea fusese organizata de Radu Campeanu.

Vazand ce se intampla in Piata Palatului am vrut sa ma alatur coloanei PNL, care banuiam va pleca de la sediu. Nu ma inselasem. In strada deja incepuse sa apara varful coloanei care se organizase intre timp. Eram pichetati de politisti, pe stanga si pe dreapta. Numarul liberalilor, membri si simpatizanti, s-a marit pe parcurs, pana sa ajungem la cofetaria Scala. Nu am putut sa facem dreapta spre piata, fiind fortati sa inaintam spre Universitate. Pe parcurs ni s-au alaturat mii de oameni. In fata statuii lui Mihai Viteazul, toti cei din coloana au primit stegulete de hartie, tricolore. De aici ne-am urmat drumul, rostindu interminabil, pe tot parcursul: “Regele si Patria!” si “Toata lumea la Palat!”

Am ajuns la intersectia cu Calea Victoriei unde era un formidabil baraj al fortelor de ordine, pe sensul spre piata. In foarte scurta vreme, barajul s-a pravalit sub presiunea formidabila a multimii care impingea din spate. Au fost chiar cateva accidente cu oameni cazuti si calcati in picioare.
Am inaintat pe Calea Victoriei. In dreptul geamurilor de la Palatul Telefoanelor au aparut baticuri multicolore, fluturate de operatoarele din tura, in semn de solidaritate. Pana in Piata Palatului aveam drum deschis.

Ajunsi in piata ne-am oprit din cauza oamenilor care erau deja stransi in tot spatiul din fata palatului. Fumul negru inca mai persista si dinspre terasa Ministerului de Interne se auzeau voci la megafoane, somandu-ne sa ne retragem din piata. Din partea cealalta a pietii (inspre strada Clemenceau), dupa multe peripetii, grupul organizatiilor studentesti de la ASE (liberali si taranisti) care se unise cu coloana membrilor si simpatizantilor PNT a reusit sa intre in piata.

In fata la Athene Palace, un ofiter american iesit din hotel, a fost identificat instantaneu dupa uniforma. A fost pe loc imobilizat, luat pe brate si aruncat pe sus, multimea strigand din toate piepturile: “Liberty! Liberty!”

Pe statuia ecvestra a regelui Carol I (autor - croatul Ivan Mestrovici) din mijlocul pietii, pe treptele dinspre palat se urcasera cativa mutilati de razboi cu carje. Dupa ‘90, Dan Amedeu Lazarescu pretindea ca el a fost acolo si a rostit un discurs. Discurs a tinut insa numai Radu Campeanu, catarat pe gardul Palatului, intr-un vacarm in care nu putea sa se faca foarte inteles.

Regele Mihai nu era in palat, fiind la Peles. Lumea nu stia si il astepta sa iasa in balcon. In piata era un delir. Se canta din toate piepturile “Desteapta-te romane!” si “Pe al nostru steag e scris unire”. Toata lumea scanda cu intermitente: “Regele si Patria!”. Cred ca a fost cea mai mare participare inregistrata vreodata in piata. In relatarile ziarelor de opozitie: Dreptatea si Liberalul se aprecia participarea la 300,000 de oameni. Ca un zvon rece, s-a raspandit stirea ca unitati ale armatei sovietice erau cantonate pe Stirbei Voda, dupa ce venisera dinspre Plevnei.
Despre aceste momente dramatice, peste zeci de ani, Radu Campeanu a afirmat ca sub impulsul navalnic al manifestatiei s-ar fi putut lua puterea, dar numai pana la probabila interventie in forta a Armatei Rosii.

In clipele urmatoare s-a declansat actiunea de riposta, prin tragere directa de pe terasa Internelor (viitorul sediu al Comitetului Central al PCR). Se tragea in plin, in multime. Contra-riposta a venit de unde nu se astepta nimeni, de pe terasa vecina cu internele, cea a Ministerului Aerului si Marinei, unde cativa ofiteri, iesiti cu megafoane strigau catre cladirea Internelor: “Criminalilor, nelegiuitilor, opriti focul! Opriti masacrul! Nu mai trageti in populatie!” Ofiterii patrioti erau si ei inarmati si la scurt timp tirurile indreptate catre piata s-au oprit.

Am reusit cu greu sa ma retrag spre biserica Boteanu. Doua ore mai tarziu, am revenit in piata. Multimea se imputinase la o treime, iar spre marginea pietii dinspre Interne circulau grupuri suspecte de civili care rapeau cate 2-3 manifestanti si ii duceau inspre beciurile cladirii. Dupa ora 8 seara totul se linistise.

Ca o ironie a sortii, victimele (din randul manifestantilor anti-comunisti) manifestatiei de la 8 noiembrie 1945 au fost ingropate la intrarea din Piata Bazaltin a parcului Herastrau. Propaganda rosie le-a prezentat ca fiind muncitori omorati de catre simpatizantii partidelor istorice. Incepand cu anii ’50, in mod subit subiectul victimelor nu a mai fost pomenit.

Aceasta manifestatie de protest impotriva ocupatiei sovietice si a comunismului instaurat de tancuri, si nu prin vointa populara, a fost fara egal in sud-estul Europei, prin numarul record de oameni veniti in majoritatea lor spontan.

Ulterior intrunirii ministrilor de externe ai SUA, Marii Britanii si URSS-ului in toamna aceluiasi an la Moscova, guvernul Romaniei decide cooptarea partidelor de opozitie in guvern, intr-o masura voita a detensiona pe moment tensiunea sociala. Participarea opozitiei a fost numai simbolica, ca ministrii fara portofoliu fiind numiti (ianuarie 1946) Mihail Romniceanu (PNL) si Emil Hatieganu (PNT). Totodata s-a hotarat organizarea de alegeri libere pentru 19 noiembrie 1946, scrutin care va fi fraudat de comunisti.

Campania electorala s-a deschis din vara anului 1946. Intrand in vacanta mare, l-am invitat la via noastra de la Valea Mieilor pe colegul meu de banca de la Liceul Titu Maiorescu pe Andrei Doneaud.
Inainte sa plecam ne-am dus la sediul central al PNL-ului, la Gill Manescu, care era membru in biroul politic al partidului. Acesta ne simpatiza, cunoscandu-ne de la organizatia colegiala a tineretului liberal. Ne-a fost repartizat materialul electoral, care consta in afise mari pentru lipit pe cladiri sau garduri, manifeste de toate marimile pentru lipit pe stalpi sau garduri precum si fluturasi care se dadeau trecatorilor.

Dotati cu materialele respective, impachetat cu greu intr-un rucsac purtat de mine, am plecat spre vie cu motocicleta BMW 250 a lui Andrei. Ne-am oprit la Ploiesti la Cancelaria judeteana a PNL-ului, la persoana recomandata de Gill Manescu printr-o scrisoare: Doru Bordeni - seful tineretului liberal din Prahova. Acesta, vazandu-ne prima oara, ne-a verificat delegatia. Convingandu-se ca totul e in regula, ne-a mai dat si alte afise mai mici ca dimensiuni si ne-a urat succes.

Sositi la via Radalicella, la scurt timp am luat legatura cu organizatia PNL locala si ne-am pus pe treaba. Am vizitat gospodariile din vii, urcand pe dealurile de pe malul drept al Cricovului pana la Schiau si coborand pe la Verbila.

A doua zi am intrat in targul Urlatiului, intrebuintand mare parte din materialele PNL. Nu mica ne-a fost mirarea cand am fost acostati de doi muncitori sondori, mai mari decat noi (care aveam 17 ani). Muncitorii ne-au comunicat ca suntem arestati in numele “partidului”. Ne-au condus in cladirea Primariei, unde o aripa a constructiei (subsol, parter, etaj) era in folosinta politiei de mai multi ani. Cei doi activisti comunisti, fara sa ne loveasca, ne-au introdus in beci.

Cunoscutii din Urlati au luat legatura cu mama mea, care era si ea la vie. Mama primise in aceeasi zi vizita unei doamne cu multa personalitate, Natalie Slivici, presedinta activa a ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania). La rugamintile mamei, doamna Slivici s-a deplasat la centrala telefonica din Urlati si a luat legatura cu secretarul de stat la Interne (liberal din partea gruparii Tatarescu, aflata la putere), Gheorghe Vantu. Ministru era, cum am mai spus, Teohari Georgescu. Operativ, domnul Vantu a sunat la politia din Urlati, unde a dispus eliberarea noastra.
Intre timp, cei doi activisti ne confiscasera materialele electorale avute asupra noastra, precum si insignele PNL (un trifoi cu patru foi, cu drapelul Romaniei, avand in centru pe Dinu Bratianu). Pusi in fata unui fapt implinit, Tudor Ghita si Gheorghe Lampa, cei doi activisti (mai traiau in 2008) erau nervosi, spunand ca dupa datele adunate de ei, noi am fi depus activitate potrivnica guvernului pe dealurile de dincolo de Cricov.

Mai tarziu, in martie 1948, gasindu-ma cu Andrei Doneaud in ancheta la Interne, ni s-a comunicat ca suntem dusmani ai poporului. Pe langa alte capete de acuzare ni s-a spus ca am activat consecvent si la 8 noiembrie 1945 si in vara lui 1946 cand am fost arestati la Urlati si identificati ca apartenenta liberala.

Ce nu aveam sa stim decat peste multi ani, unii din noi platind un pret mare, era ca la Conferinta de la Ialta cele trei puteri aliate isi stabilisera sferele de influenta. Romania intrase in zona sovietica de influenta. Eram tradati de catre puterile occidentale, care alesesera Grecia in locul nostru. In special de catre Marea Britanie care urmarea sa-si conserve influenta coloniala din bazinul Marii Mediterane.


Sursa foto:
-afis liberal (1946) – www.obiectivdevaslui.ro / Paul Zahariuc – Alegerile din 19 noiembrie 1946: Frauda morala sau materiala?

In loc de incheiere

(1957)

In anul 1957 am participat la reuniunea de 10 ani de la Liceul Titu Maiorescu (promotia 1947). Am fost invitati sa ne ducem in sala de cursuri pe care o avusesem in clasa a VIII-a. Ne-am asezat in banci, ca pe vremuri.

Fostul director si profesor de geografie Nicu Gheorghiu ne-a facut surpriza sa vina cu catalogul nostru din arhiva liceului. S-a strigat prezenta si fiecare si-a prezentat pe scurt ultimii 10 ani.


(vezi lista completa)

La sfarsit, domnul Nicu Gheorghiu a inchis catalogul si s-a uitat pe sub ochelari, ca intotdeauna, spunandu-ne:
“Domnilor, din cele spuse de dumneavoastra, rezulta ca o treime, independent de vointa fiecaruia, nu v-ati indeplinit destinul! Ca aspiratii si specializare. Cum s-ar spune, pe un plan subtire, rezulta ca ati facut parnaie! Cu asta am terminat!”
Eram in aceasta treime. Facusem 7 ani de inchisoare politica (1948-1954). Nu stiam atunci ca aveau sa mai urmeze inca 4 ani (1958-1962).

A urmat profesorul Aurica Iordanescu (avea doctorat in istorie la Sorbona):
"Domnilor, ma simt foarte emotionat si bucuros vazand ca la multi dintre dumneavoastra orele de istorie romaneasca facute impreuna nu au ramas fara ecou!”

- Sfarsit -

din aceeasi serie: