Familia. Casa parinteasca

Bunicii din partea mamei, Paul Grunau si Eugenia Eustatiu, s-au casatorit in anul 1893.

Paul Grunau era nepotul doctorului Johann Georg Andreas von Grunau (1785-1858), nascut in Germania, la Göttingen, stabilit in tara in anul 1812, medic primar al Spitalului Filantropia. Dr. col. Georg Grunau este intemeietorul si primul comandant (1831-1837) al Spitalului Ostirii, devenit Spitalul Militar Central. Obtine impamantenirea in anul 1857.

Tatal lui Paul Grunau era Adolf Georg Grunau (1821-1892), medic la Spitalele Colentina si Coltea, doctor curant al celor mai insemnate familii din capitala si prieten al revolutionarilor de la 1848 (fratii Bratianu, C.A. Rosseti) si al pictorului Rosenthal.

Nascut la Valsanesti in anul 1860, Paul Adolf Grunau si-a facut studiile in Germania (liceul la Halle si facultatea de silvicultura la Tharandt).

Intemeietor alaturi de Theodor Pietraru al Scolii Superioare de Silvicultura de la Branesti (1893), este detasat in Franta pentru un stagiu profesional de un an la Chambery, in Savoia (sud estul Frantei), ca atasat al Conventiei Forestiere. Aici se naste primul copil, Gabriela (Ella) (1895).

Revenit in tara, devine profesor in Drept si Legislatie Silvica.
Au mai urmat doi copii, Radu (1898) si Alice (1903).


[vezi arbore familie]


Este numit director la Scoala de Silvicultura de la Branesti, unde in 1902, prin demersuri catre Ministerul de Domenii reuseste sa anexeze Padurea Pustnicul ca teren de studiu si practica.
Publica "Istoricul invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manual Silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Revenind la anul 1903, Paul Adolf si Eugenia Grunau cumpara trei parcele cumulate pe Aleea arh. Louis Blanc A. (Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti si Palatul Universitatii din Iasi sunt cateva repere din creatia arhitectului elvetian Louis Blanc de la inceput de veac XX).

Aici familia Grunau construieste o locuinta dupa tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornisele hoch-parterului, un pod inalt cu invelitoare din tabla si un atic spre strada. Erau doua fatade principale. Prima, la strada, avea 3 ferestre. Cea laterala, in stanga, era indreptata spre gradina care avea o suprafata apreciabila. In spate, casa era calcan la calcan cu Garajele Leonida.

In toamna lui 1916 sotii Grunau impreuna cu cele doua fete, Alice (mama mea peste cativa ani) si Ella, s-au refugiat din Bucuresti la via Radalicella (denumita dupa numele celor trei copii) de la Valea Mieilor/Urlati. Bunicul a fost in acea perioada seful Ocolului Silvic de la Verbila de langa Urlati. Fratele mamei, Radu Grunau, face retragerea cu armata romana si il gasim pe frontul din Moldova ca tanar ofiter de cavalerie.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor, mama mea care avea 14 ani la inceputul lui 1917, este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru a merge grabnic la Bucuresti pentru tratament. Cei doi gasesc casa din Aleea Blanc ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura. Dupa retragerea trupelor germane, familia se reintoarce in capitala. Gasesc casa intacta, fara nici un lucru lipsa.

M-am nascut in primavara lui 1929 in casa bunicilor mei.

Mama, Alice Grunau, il intalnise pe Ioan Dem. Dimancescu, veteran al primului razboi mondial, capitan de vanatori de munte si absolvent de studii universitare la colegiului YMCA Springfield Massachusetts/USA cu specializarea in educatie fizica.
Mama era prietena cu Domnita Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Pe tata il stia de la activitatile Clubului Sportiv Peles Sinaia, acolo unde el fusese membru fondator si primul presedinte in anul 1923, pana la plecarea la studii la Springfield.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania), organizatie patronata de Regina Maria. La moartea reginei, in anul 1938, Domnita Ileana prelua presedintia de onoare a ACF-ului.

Atat eu (1929), cat si sora mea Sanda (1934) si fratele meu Vlad (1943) am avut-o pe Domnita Ileana si ca nasa de botez.

Primele mele impresii legate de strada erau asociate cu zgomotele ciudate pe care le auzeam prin ferestrele inalte ale camerei mele.
Cand am mai crescut si am iesit afara, am inceput sa fac asocierile varstei primelor amintiri. Am realizat ca zgomotele ragusite veneau de la claxoanele vehiculelor mecanice numite automobile de catre cei mari, iar sunetele ritmate erau produse de copitele cailor de la trasuri.

Ne aflam in anul 1931. Pentru a doua zi s-a anuntat vizita Reginei Maria. Intreaga familie s-a mobilizat pentru eveniment. S-a pregatit si un tort garnisit cu bomboane.
La ora anuntata, Regina a venit insotita de Domnita Ileana. Au fost primite de stapana casei, Eugenia (Ginca) Grunau (bunica) si fetele ei, Alice (mama) si Ella Grunau (matusa mea). Cele cinci doamne s-au intretinut pe diverse subiecte si s-a mancat si din tort.
Spre sfarsitul vizitei, Regina s-a adresat catre mine: “Am crezut ca mi-ai lasat si mie o bucatica cu bomboane… Nu mai e nici o bomboana...” La care eu, asa cum mi s-a relatat (eram prea mic ca sa-mi aduc aminte), am scos din gura o bomboana nemestecata prea tare si cu o figura nevinovata i-am intins-o Reginei. Spre uimirea tuturor, Regina a luat bomboana si a mancat-o cu foarte mult calm!

Planul casei din strada Paris

Asa cum am mai zis, casa avea doar hoch parter, avand 8 camere de locuit. Camerele aveau o inaltime libera de 4,5 metri si dusumelele erau din parchet. Exista apa curenta, canalizare, sobe de teracota in fiecare incapere. In antre-ul mare, central, erau un semineu din metal. Toate sobele functionau cu gaze.

Ansamblul functional forma in plan un patrat. Spre fundul curtii era amplasat un alt pavilion de dependinte.

Intrarea principala era pe fatada dinspre gradina. Dupa cateva trepte mozaicate urmau cele doua usi masive de la intrare. Tot ansamblul intrarii era inchis intr-o marchiza metalica.
Dupa intrare, central, urma incaperea principala, antre-ul, prevazut de jur-imprejur cu tamplarie inalta de peste 3 metri, vopsita in alb. Toate usile, mai putin cele de la dependinte erau in patru canate.
Spre strada erau situate trei camere. Primele doua dadeau in antreu. In a treia se ajungea prin camera situata la capatul antre-ului, care era biroul lui Paul Adolf Grunau, o incapere octogonala. Doua din colturi erau suspectate ca avand pereti falsi si ma gandeam cand eram mai mare ca pot adaposti bani sau alte lucruri de pret.

Prima camera pe dreapta a fost camera lui tanti Ella, unde am locuit si eu in anii de scoala (iernile lui 1941-43 si din 1943 pana in 1947) pe diagonala camerei, intr-un coltar foarte scump amintirilor mele. Biroul din lemn de nuc [foto], pe care il am si astazi, era al matusii mele.

Camera a doua era camera bunicilor mei. Initial tot ei folosisera si a treia camera de la strada.
Din biroul lui Paul Adolf Grunau intrai, cum am spus, in a treia camera de la strada (camera unde m-am nascut si unde am locuit cu parintii mei in primii ani) la dreapta, iar la stanga intrai in sufragerie. Sufrageria se continua spre stanga cu corpul adminstrativ.

Revenind la antreu, pe stanga exista o camera, comparabila ca dimensiuni cu celelalte. Avea ferestrele la gradina, pe fatada cu intrarea. Aici dormea unchiul meu, Radu Grunau - nenea Radu cum il numeam noi. Biroul sau era dupa a doua usa de la antreu pe stanga, intr-o camera de trecere. Mai departe ajungeai in sufragerie pe o a doua usa de acces.

La stanga, iesind din sufragerie, strabateai o veranda si era intrarea secundara. In fata pe stanga urma camera servitoarei. A doua era baia. A treia incapere era closet-ul. Pe partea dreapta prima usa dadea in bucataria prevazuta cu un geam pe fatada laterala dreapta, opusa celei cu intrarea. In fine, pe dreapta, vis-à-vis de closet, era o scara cu balustrada din lemn care dadea la unica camera dinspre pod. Toate anexele aveau pe jos mozaic.
Un mare dezavantaj era distanta mare pana la WC si baie. Din acest motiv, fiecare dormitor avea un paravan si o oala de noapte. In baie, pe langa lavoar si cada de baie exista si un lavabou din portelan.

Exista o pivnita cu arce de bolta, situata numai sub corpul administrativ. Accesul in pivnita se facea doar prin exterior, prin doua capace mari, in plan oblic. Butoaiele mari se umpleau toamna cu vin adus cu carutele de la Via Radalicella, pe ruta Urzicenilor, dupa halte la hanurile de pe traseu. Carutele intrau in curte, lasand pe jos coceni de porumb folositi la fixarea butoaielor.
In apropierea gardului dinspre strada erau doi stalpi care sustineau o tabela pe care erau trecute sortimentele ce se puteau cumpara: vin alb, rosu, vin negru (Bordeaux) si tuica. Poarta era deschisa si nu se punea problema ca ar putea sa intre si persoane cu alte intentii…
Vanzarea produselor era asigurata pe parcursul intregii zile de catre ordonanta militara a lui Radu Grunau. Era incaltat cu papuci si avea un sort alb. Din cand in cand intra in sufragerie pe intrarea secundara si lua registrul. Il aducea inapoi dupa ce nota soiul, cantitatea vanduta si banii incasati.

In afara de ordonanta militara, serviciile casei erau asigurate de o servitoare care facea piata, seara decontand banii cheltuiti pe baza insemnarilor tinute pe un carnetel.
Pentru treburile de eticheta ale familiei era angajat un “fecior” tanar si politicos, care cunostea oamenii casei si pe invitatii frecventi. Intr-o zi a venit o duba la poarta la noi. Dupa impotriviri a fost saltat. Am aflat ulterior de ce fusese luat. Cu ceva timp in urma fusese muscat de un caine turbat. La scurt timp dupa ce a fost luat de la noi si internat, tanarul a murit.

Primele amintiri despre Craciun

(1932)

Craciunul lui 1932 a adus pentru mine, aflat la varsta primelor amintiri, o adevarata revelatie traditionalist-crestina. Aceasta traire a celei mai importante (pentru mine) dintre toate sarbatorile crestine s-a datorat atmosferei plina de mister si de unitate din familia Grunau din acele zile. Pentru tot restul vietii a format o baza spirituala si o conceptie crestina care nu m-a parasit nici in cele mai grele momente ale vietii, mai departe imprimandu-se puternic si in educatia copiilor mei.

In camerele inalte din strada Paris, toate tapetate si cu stucaturi clasice la tavane, cu sobe de teracota cu modele distincte care emanau caldura zi si noapte, Craciunul aparea plin de mister. Am crezut in Mos Craciun pana in primele clase de liceu, “astupandu-mi” urechile de cate ori colegii mei de varsta vroiau sa clarifice situatia cum ca Mos Craciun nu exista.

Un brad inalt de peste 4 metri era intotdeauna instalat in fiecare an in aceeasi camera, cea a lui Radu Grunau. Luminatia feerica a lumanarilor nu era formata din becuri electrice, ca astazi. Bradul era impodobit cu lumanari de ceara colorate diferit. Pentru mine camera era incuiata cu doua zile inainte de Craciun. In seara de Ajun, se deschideau brusc usile. Nerabdator, intram sa vad bradul insotit de artificii si de sclipirile globurilor din care mai pastrez cateva si astazi, dupa mai bine de 70 de ani. Dupa sarbatorile magice, Mos Craciun disparea precum venise.

Cei de-ai casei

Intre timp, in casa din strada Paris ne frecventau aceleasi figuri obisnuite. Dudu Vlahide, secretar general al Presedintiei Consiliului de Ministri, permanent in orice guvernare de partid, locuia pe strada Argentinei. Avea totdeauna o voce profund ragusita.
Mai veneau des Eliza Eustatiu, Ionel si Vica (Florica) Eustatiu, Hermina Carlova, Mitita Eustatiu si tanti Ivona, fiica acestuia. Mai rar venea si tanti Cornelia Eustatiu.
Se discuta in jurul unui pahar de tuica de la vie cu branza si masline. Se discuta aprins despre lucruri de familie (partaje etc.)

Dintre camarazii lui Radu Grunau de la Regimentul 4 Rosiori Regina Maria, veneau Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu, amandoi baieti de generali, Sandi Anastasescu, iar mai tarziu locotenentul Epure.
Citeodata eram rasfatat de tinerele doamne care ii mai faceau cate o vizita unchiului meu: Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu, Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) sau Dina Petrescu.

Dupa ce ne-am mutat in casa din Sanatescu, tant-tan-tane si Ginca Grunau/Sel (bunica mea) veneau rar sa ne vada. Tanti Octavie (sora tatei) si Maia (bunica mea, Elena Dimancescu) veneau si ele rar, de la blocul ARO (cel cu cinematograful Patria de astazi), acolo unde matusa mea avea cabinetul si laboratorul dentar.
In schimb, tanti Ella, sora mamei, venea cel putin la doua zile. Fiind apropape (locuiau pe Zorileanu, la parterul si la etajul unei vile), veneau des Gutica Grunau (casatorit cu Florica) si Costica Grunau (etern june-prim, membru al Clubului Tinerimea Romana).

Ca prieteni de familie veneau Gutulescu (ofiter, atasat militar la Tokyo, numit de generalul Antonescu) [foto: primul din dreapta] si Mouck Sanatescu.
Mai veneau colegi de ai tatei (de la Cercetasie si mai tarziu de la Strajerie) pentru rezolvarea unor treburi de organizare (discutii, planuri, desfasuratoare pentru defilarea de 8 Iunie de pe stadionul ANEF etc.).

sursa: Abonatii Telefoane 1937 / memory.loc.gov/ammem

Casa din Sanatescu

In casa din Sanatescu, la parter era un living mare de 36m2. Mai era bucatarie casei, un WC de servici si camera servitoarei. Ordonanta tatei dormea in spalatoria de la subsol unde era si o chiuveta, camera fiind incalzita cu o soba. O a doua incapere la subsol adapostea lemnele si carbunii pentru iarna.
La etaj erau dormitoarele. Al parintilor langa baie si inca unul alaturat unde am stat pana la nasterea sorei mele, Sanda. Din 1935 m-am mutat intr-o camera mai mica care avea ferestrele la strada.
Casa avea trei intrari: una principala la strada, una de vara care dadea in veranda din spate si ultima, de servici, spre strada.

[foto/1937: Radu Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea]

Prin conceptia cubista a arhitectului Horia Creanga, autorul proiectului, fatadele erau inversate de la normalitate, dependintele fiind situate spre strada, iar camerele principale spre curte, unde era orientata veranda de la parter si balconul de la etaj.
Fatada dinspre curte era orientata pe sud si avea avantajul de a fi mai insorita.

[foto stanga: Alice Dimancescu, Gabriela Grunau,
Sanda si Radu Dimancescu;
foto dreapta: Eugenia Grunau, Alice si Sanda Dimancescu]

Scoala Primara nr. 30. Mircea Mavriki

(1937-1939)

La sfarsitul clasei a II-a, tata m-a transferat la Scoala Primara numarul 30 de pe strada strada Monetariei, colt cu soseaua Kiseleff, scoala pe care o facuse si Radu Grunau, unchiul meu. Director (si profesor in clasa a IV-a) mi-a fost un om exceptional, domnul Petrescu, iar profesoara de clasa (a III-a), doamna Bratu.

Eram mai aproape de casa. In fiecare dimineata, ordonanta tatei mai insotea pe Clucerului si pe Kiseleff pana la scoala. Tot el ma astepta si la iesire.
La scoala am dat peste prietenul meu cel mai bun pe care l-am avut de-a lungul vietii. Locuia intr-un apartamant inchiriat la coltul strazii noastre, Aviator Sanatescu, cu Bulevardul Marasti. Tatal lui, pe atunci maiorul Dim. Mavriki, facuse armata si razboiul la aceeasi arma a vanatorilor de munte cu tatal meu. Si culmea coincidentei, Mircea era si el fin al Domnitei Ileana. Mama lui, Vera Asker (suedeza), divortata fiind, il adusese pe unicul ei baiat de la Brasov in Bucuresti.
Mircea se mandrea ca merge la scoala fara ordonanta. Pe drumul de intoarcere poposeam impreuna cu Mircea (eu si cu ordonanta tatei dupa mine…) la libraria Tokyo din Piata Filantropiei, unde DOX-urile (submarinul DOX) cu ilustratii alb-negre erau de mare pretuire. Erau la moda Sherlock Holmes si Harry Taxon.
Ne mai cumparam si pocnitori de toate calibrele. Unele le puneam pe linia de tramvai de pe bulevardul Marasti.

Dupa-amiezele, dupa ce ne faceam lectiile, Mircea Mavriki care isi inchipuia foarte serios ca el este “Vulturul Negru” (personaj din carti), venea sa ne jucam in curtea din Sanatescu 50, pe acoperisul magaziei din spatele casei.
La scoala de pe Kiseleff, practicam un joc al calaretilor, in care fiecare isi avea "calul" lui favorit. Mircea avea un baiat inalt, numit Adrian Spanu, care era calul lui. Iar eu il aveam drept cal pe Anghelut, unul din cei doi baieti refugiati luati de familia doctorului Angelescu in urma foametei din ’37 din Basarabia. Anghelut era mai mic cu doi ani decat Vasia, fratele sau. Nu am mai auzit nimic peste ani de acesti baieti.

Dintre colegi as vrea sa mai mentionez: Ion Bratu (fiul unei profesoare), Marius Rasidescu, Dan Costescu, premiantul Dan Covaceanu, Eiderman, Serban Budisteanu, Gheorghe Draghia, Mircea Emanoil (baiatul unui comandor de aviatie), Dan Ottulescu, Horia Radulescu (fiul unui inginer si profesor de silvicultura) si Sorin Dumitrescu (stralucit la matematici).

Iernile, ordonanta ma tragea cu sania pana la scoala. La iesire, mergeam cu colegii mei - venisera si ei cu saniile lor – sa ne dam la vale pe panta prapastiei dintre Kiseleff si Jianu. Ordonanta ma astepta rabdatoare pana cand foamea ma convingea sa-i ascult rugamintile si sa plecam spre casa.

Cu Mircea, colegi fiind, ne-am reintalnit in vacantele noastre la Castelul Bran, ca invitati ai Domnitei Ileana, nasa noastra. Atata tot ca el venea mai rar, datorita serviciului mamei sale.
Vera Asker, mama lui Mircea, suferise un accident la ceafa. A trebuit sa renunte la a profesa ca profesoara universitara de educatie fizica si instructoare a copiilor familiei regale (la Cotroceni), devenind secretara, mai tarziu cancelara legatiei suedeze la Bucuresti.
Odata cu inceperea liceului (1939), doamna Asker si Mircea Mavriki s-au mutat pe strada Mexic, paralela cu strada Argentina, in imediata vecinatate a garajelor STB (depoul Bonaparte).

In clasele a III-a si a IV-a am fost strajer [foto]. La fel si la liceu in primul an, pana in toamna lui 1940. Eram in Cohorta I Galben. Tatal meu era seful Falangei de baieti (toate cohortele din tara).

Vara mergeam pe stadionul ANEF la manifestatiile de 8 Iunie (ziua Marelui Strajer, Carol al II-lea). O zi pe saptamana (de obicei joi) aveam activitati strajeresti, axate pe cursuri de aparare pasiva. Eram sfatuiti ca in caz de atac sa urinam in batista si sa respiram prin batista umezita pentru a filtra gazele. Am facut si exercitii…

In vacantele de vara stateam in corturi pe stadionul Tineretului. In curtea din Sanatescu, tata adusese intr-o vara de la Strajerie trei corturi (unul mare, inalt de 2 m; unul mijlociu in forma de con; ultimul cu sectiune trapezoidala) in care pe timpul zilei ma jucam cu Mircea M.

La Hipodrom

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.





Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

*

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

*

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara contesa E.Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate (dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

*

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

*

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile care se acordau publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

*

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

• Aleea Calaretilor

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

Click aici pentru afisarea
urmatoarelor capitole (19-33) !

Ritmul Bucurestiului. Noaptea, la sosea

(anii '30-1943)

Bucurestiul avea farmecul lui inconfundabil. Avea ceva din relaxarea unei mari metropole si un bun simt determinat nu de de autoritatea statului ci de civilizatia unei clase de mijloc cu valente europene.



Chiar si in anii de inceput ai razboiului (1940-1943), capitala isi urma ritmul boem, intergrand in mod natural prezenta militara germana care facea parte din cotidian. Viata culturala si artistica isi urma ritmul, facand abstractie de razboiul care se desfasura inca departe de noi.



Trupa revistei Carabus a evoluat de la componenta de inceput a anilor ‘30 (Giugaru, Stroe, Groff, Natalita Pavelescu, Lizica Petrescu, Dan Demetrescu, si Giovani) la o formula care ii mai includea treptat si pe prezentatoarea Zizi Serban (actrita cu o verva extazianta), Trestian si Antonescu (cuplu de comici), H. Nicolaide (foarte mucalit), Titi Botez (faimosul cantaret), Liliana Mihaescu (cantareata, plecata in ’48 cu suita regala a Domnitei Ileana, fiind amanta maiorului Cioarba – administrator delegat al principesei), George Groner (cu un umor debordant). Dupa ’38, am vizionat de mai multe ori spectacolele la sala Savoy.



Constantin Tanase - Cu ce, de ce, pen' ce
   

Constantin Tanase - Nu's parale
   

Textele revistelor erau semnate de Nicolae Cristodulo si Nicusor Constantinescu. Compozitia muzicala ii revenea lui Gherase Dendrino.

Specificul Teatrului Tanase era ansamblul de balet si cupletul, al carui ton il dadea genialul Tanase. Mai tarziu, dupa august ’44, de aici i se va trage si sfarsitul. Erau schetch-urile: “De la Nistru pan’ la Don, davai ceas, davai palton! Davai ceas, davai mosie, haraso tovarasie!” sau reactualizatul "Ai-n-ai...dai!”.

Pe langa spectacolele la care mergeam, cumparam si revistele Cortina si Rampa care prezentau spectacolele, turneele si stiri de can-can.

La radioul nostru Philips ascultam emisiunea “Ora vesela” unde erau scenete cu celebrii Stroe si Vasilache.





In primavara lui 1943, Radu Grunau venit intr-o scurta permisie in tara ne-a invitat la teatrul de revista Gioconda (al lui Ion Vasilescu) (in spatele Palatului Postei de pe Calea Victoriei, vis-à-vis de CEC) unde se inregistra un mare succes cu “Gioconda Palace” (alte spectacole erau “Gioconda iubeste”, “Gicocondita” si “Femei, femei, femei”). Spre deosebire de Tanase, aici se lansau slagare, majoritatea compuse de Ion Vasilescu. Foarte recent aparuse slagarul nostalgic interpretat de Gica Petrescu: “La Crimeea peste mare, mai dorule, Iti trimit o sarutare” etc., spectacol la care participau: Virginica Romanowsky, Sili Vasiliu, Elisabeta Hentia, Virginica Popescu si junele prim Puiu Serbu, alaturi de George Groner (comic, fost la Tanase). Trebuie sa remarc ca si razboi fiind, restrictiile alimentare nu se simteau, ba din contra. Este adevarat, ca unul din atu-urile anilor de atunci il constituia buna contributie a Transnistriei (guvernata de Alexianu, cel executat pe Valea Plangerii, la Fortul 13 Jilava, alaturi de Maresalul Antonescu si profesorul Mihai Antonescu - fost premier (inainte de Antonescu) si ministru de externe) - teritoriu cuprins intre Nistru si Bug. Pe locul actual al Teatrului National din Piata Universitatii functiona Expozitia Transnistriei (produse alimentare din provincia romaneasca).

Misiunea militara germana ne invidia. Din solda lor, militarii germani trimiteau pachete alimentare consistente catre familiile ramase departe in tara macinata din ce in ce mai mult de bombardamentele aliate.

Noaptea devenea adevarata zi de la Piata Victoriei spre Rondul 2 si 3. Pe Kiseleff erau presarate localurile, fiecare cu farmecul lui: “Bufet” (“Doina” de astazi), “Visioiu”, ”Zisu”, “Colonade” (in spatele scolii primare de pe Monetariei), “Colorado” (vis-à-vis de Pictor Mirea) si in mod deosebit “La Coana Victorita”.
Ultimul local era amplasat pe o strada laterala (Clucerului), pozitie care nu ii justifica succesul. Avea ca atractie micii speciali si prezenta personajului cu barba mare, numit mos Astrolog. Batranul lucra ziua la ocheanul de la Cercul Militar, iar seara vindea alune americane “La Coana Victorita”.

Perechile de indragostiti sau familiile mai excentrice foloseau trasura la moda ca sa mearga in puterea noptii pe la Vila Minovici, fantana Miorita, pana spre Baneasa langa pod, unde functiona restaurantul “Brotaceii”.
Altii mergeau la un local mai izolat, pe alta artera soseaua Jianu, la Bordei, situat la dreapta podului dintre lacuri. Si ani mai tarziu la Pescarus (inainte de stavilarul cu ecluza dintre lacurile Herastrau si Floreasca).
Fiecare gradina de vara avea ringuri de dans si separeuri.

Fascinatia pentru armata

(1932->)

Inca incepand din 1932 am avut o fascinatie si un interes deosebit pentru armata, pentru disciplina si omogenitatea acestei caste.

Prima data, la varsta de trei ani si jumatate, mergand cu parintii la Slanic Moldova, am fost impresionat de spectacolul degajat de imensul (mi se parea mie) chiosc circular [foto] unde era amplasata fanfara din parcul statiunii.
Pornind de la izvoarele cu apa medicala pe care le vizitam zilnic, am ajuns cu tata pe pantele impadurite, langa un copac. Tata mi-a relatat ca a fost unica sa pavaza la o rafala de gloante in luptele din 1917 de la Oituz-Slanic, cand ranit fiind, s-a adapostit in spatele copacului. Mi-a aratat unde erau pozitiile germane si austro-ungare (dusmanii nostri) si unde erau amplasate liniile romanesti cand o puternica ofensiva a adversarilor nostri a fost in masura sa creeze o posibila rupere a frontului romanesc si cand compania de ciclisti de la rezerva strategica a generalului Averescu a fost trimisa cu vanatorii de munte sa astupe bresa de la comandamentul armatei a II-a.

Mai tarziu, mergand la Sinaia in vacante, am avut mirajul acelui chiosc circular, redesteptat din amintiri. Eram acum in parcul dintre Cazino si Hotelul Pallace.
Revenind in Bucuresti m-am ciocnit in parcul Cismigiu cu acelasi generic chiosc, dar si aici cu alta fanfara…

In 1933 am avut, in premiera, fericita ocazie de a viziona de pe Soseaua Jianu, in dreptul tribunelor amenajate aici (in fata Aleii Filipescu, Modrogan de azi) fastuoasa parada militara de 10 Mai. Unitatile armatei se succedau nesfarsit dinspre Piata Victoria spre statuia Aviatorilor. Parada fusese deschisa de un ofiter pe un cal alb. La intrebarea mea, tata (langa mine cu mama si tanti Ella) mi-a spus ca era generalul Argeseanu.

Din 1937, la ordinul lui Carol al II-lea, aniversarea sarbatorii de 10 Mai s-a transferat din Soseaua Jianu pe Campia Cotrocenilor (La Leu, inspre Militari). Dupa ce regele trecea in revista armata care stationa in departare, primea defilarea.
In deschidere defilau veteranii din 1877, pe care i-am vazut cu emotie si eu. Erau cu bastoane sau in carje. Dupa ei defila regimentul Mircea cel Batran din Ploiesti, cu soldati care veneau, conform traditiei, in pas alergator, cu baioneta la arma. Erau imbracati cu camasi fluturande si in izmene albe, asa cum ii surprinsese atacul german din primul razboi mondial (isi spalau hainele, fiind in refacere). Atunci fusesera confundati cu soldati algerieni din detasamentul francez din cauza “portului” alb, prea “colonial”…

De mentionat ca desi mic, observam o diferenta de activitate zilnica intre tatal meu (Ioan Dimancescu - foto dreapta) si Radu Grunau (unchiul meu - foto stanga), cand inca mai locuiam in strada Paris. Astfel, desi militari amandoi, Radu Grunau era legat de viata de cazarma si avea prieteni nedespartiti. Pe celebrul Mouck Sanatescu, Gheorghe Florescu (baieti de generali) si mai tarziu pe vedeta echitatiei romanesti si europene, mai tanarul Ioan Epure.
Spre deosebire de tata, vanator de munte, care era acum era angrenat in domeniul educatiei fizice la IMEF-ul militar si ANEF-ul civil, precum si in Cercetasie.

Camaraderia celor doi a fost probata si cand, intr-o zi din anul 1930, au fost plecati impreuna. A fost ziua cand tatal meu, avandu-l martor pe cumnatul sau, s-a duelat cu un coleg de la Cercetasie (Val. Tebeica), plecand de la niste insulte reciproce. Duelul s-a purtat la sabie, intalnirea fiind intrerupta dupa multe ore, atunci cand adversarul, ranit, a cedat.

Legat de imaginea unchiului meu, Radu Grunau, sta si impactul produs asupra mea prin uniformele militare specifice regimentelor de cavalerie, pe care datorita imprejurarilor politice reflectate in militarie a fost silit sa le schimbe.
A fost mai intai la regimentul 4 Rosiori Regina Maria.

[foto: Radu Grunau/Regimentul 4 Rosiori la funeraliile Reginei Maria (1938), in centru - Domnita Ileana si regele Carol al II-lea]

In conjunctura camarilei lui Carol al II lea a fost transferat la regimentul de mare elita Escorta Regala, denumita si Garda Calare. Aici am admirat coiful nichelat cu penajele rasfirate, tunica cu brandenburguri si epoleti cu fireturi, pantalonii de calarie cu vipusca si cizmele lungi, peste genunchi. Si bineinteles sabia nelipsita.

La mijlocul unei nopti din noiembrie 1940, cand generalul Antonescu era plecat la Berlin fiind invitat de Hitler in pragul declaratiei de razboi contra URSS-ului, Moruzov, seful SSI-ului (Serviciului Secret de Informatii) sub Carol al II-lea, impreuna cu circa 60 de generali si fosti ministri ai Camarilei, a fost arestati si lichidati la Jilava de catre legionari. A doua zi a sosit o telegrama de la Berlin prin care se atesta clar ca se cere eliberarea lui Moruzov, acesta fiind agent al amiralului Canaris, seful spionajului german. Era tardiv.

Mouck Sanatescu, prietenul unchiului meu Radu Grunau, nutrea aspiratii vanitoase in a-l inlocui pe Eugen Cristescu, seful SSI al generalului Antonescu. Fara a avea convingeri legionare si numai din pragmatism, a incercat sa profite de rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, participand la evenimente. In fruntea unei autocoloane a sustras cu documente falsificate de la Arsenalul armatei de la Targoviste o cantitate apreciabila de arme si munitii pe care a transportat-o la Bucuresti, in vila lui Malaxa (simpatizant legionar) din Aleea Alexandru/ cartierul Filipescu. De aici s-a alimentat cu armament sediul miscarii legionare (strada Roma) si asediul asupra palatului din Piata Victoriei in care se baricadase maresalul Antonescu.

Desi Radu Grunau nu participase la rebeliune si se dezisese formal de Mouck Sanatescu de ale carui actiuni nu avusese habar, notorietatea prieteniei lor i-a dat prilejul lui Elefterescu sa il inlocuiasca, mutandu-l de la Escorta Regala la Regimentul 9 Calarasi Cobadin (langa Constanta).

Mouck Sanatescu a fost degradat in fata unitatii sale pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 25 de ani. Prin influenta fratelui sau, generalul Constantin Sanatescu, seful Casei Regale a regelui Mihai, proaspat rege al Romaniei, a reusit sa fie salvat de la Aiud unde pe langa degradare isi ispasea condamnarea. Evenimentul s-a produs cand Himmler, seful SS-ul german a avut o consfatuire chiar cu Mouck Sanatescu, care era inca detinut. La interventia lui Himmler, Mouck Sanatescu a fost eliberat in martie 1943 printr-un decret special, fiind racolat pentru serviciile de spionaj germane. A plecat din tara in Orientul Mijlociu. Peste un an, fiind intr-un concediu de trei zile la Bucuresti, a prins evenimentele de la 23 August ‘44. A reusit miraculos sa iasa din efectele colaborarii cu nemtii, datorita fratelui sau, ajuns primul premier roman de dupa 23 August.
A ramas un civil boem. Obisnuia sa impuste din excentricitate stancute/ciori, dupa care le pregatea pane. Am mancat si eu.
“Alice, chioambo, fa-mi niste chiftelute cum numai tu stii sa faci!”, striga pe sub geamul nostru. Intra in casa, bea cateva pahare de vin si pleca, la fel de ciudat precum sosise, cantand in deradere si cu glas baritonal Internationala.

In vacantele si excursiile facute la munte am fost ghidat pe pozitiile co-beligerantilor din 1916-1918. Tata mi-a aratat la Paraul Rece/Predeal pozitiile romanesti si la Bran (pe Magura) pozitiile austro-ungare. Intelegeam ce se intimplase si eram deosebit de receptiv la toate explicatiile.

Toate acestea la un loc au dus spre o venerare a traditiei armatei si un interesa deosebit din partea mea. S-ar fi zis ca prin aceste argumente am sa imbratisez si eu cariera militara.
Dar niciodata nu m-am gandit la asa ceva, si totul a ramas la intelegerea evenimentelor prin perspectiva militara. Si mai tarziu, la o pasiune de a sintetiza cele citite pe parcursul a zeci de ani despre evenimentele cu care am fost contemporan, unele din analize fiind publicate in “Zodii in cumpana”, revista editata in Germania de Casin Popescu.


Sursa foto:
-Slanic Moldova - Parcul (1937) / www.slanic-moldova.info
-Romanians & Popcorn / Dacus Viator / Time, 25 aprilie 1932
-La moartea Reginei Maria / Ilustratiunea Romana (iunie 1938)

Mouck Sanatescu. Mantzi.

(->1948)

Asa cum am spus, Radu Grunau era bun amic cu Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu. In perioada interbelica, dupa petreceri la localuri in centrul orasului, se retrageau spre case pe Calea Victoriei.
Cu cravasa sau cu sabia de la uniforma, stingeau lumina de la felinarele cu gaz "aerian" pana la Piata Victoriei.

Radu Grunau venea spre casa din strada Paris, Gheorghe Florescu ramanea la casa lui de langa Statuia Aviatorilor, iar Mouck Sanatescu se retragea pe strada Popovici (astazi Docentilor).

Cei doi sau alti colegi de la Escorta Regala erau invitatii lui Radu Grunau la via Radalicella, pentru degustari de vin si tescovina.

[foto: Mouck (stanga) si Radu Grunau (dreapta) calare pe butoaie, impreuna cu Sandi Anastasescu]

In jurul anului 1935, o doamna elvetianca a sosit la Bucuresti impreuna cu o maimutica extrem de ghidusa, pe nume Mantzi. Urmand sa plece in Turcia, doamna din Elvetia vroia sa-si protejeze maimuta de clima torida de acolo si a lasat-o in custodia doamnei Sanatescu, mama lui Mouck si a generalului Mihai Sanatescu (care nu locuia cu primii doi).

Aranjamentul era pentru jumatate de an, urmand ca la reintoarcere, doamna din Elvetia sa-si recupereze maimutica.
Mantzi avea propria garderoba, constand in 24 de perechi de pantaloni cadrilati, de culori diferite, avand bretele.

Mantzi, o buna observatoare, a inteles cum se face focul la sobele de teracota: se luau coli de hartie, se turna gaz peste ele si se dadea foc. In lipsa lui Mouck de acasa, i-a luat solda de pe birou si a procedat intocmai cum vazuse. Dupa ce a raspandit o parte din bancnote prin camera, a intetit focul cu restul…

In lipsa lui Mouck, plecat la cazarma din Plevnei, Manti ramanea cu doamna Sanatescu. A observat cum prietene din cartier ale stapanei casei, fiind invitate ca de obicei la o cafea in curte, se asezau pe niste fotolii impletite. Strangand in gura mai multe ace cu bolduri colorate luate dintr-o pernita de croitorie, Manti se furisa in spatele fotoliilor si avea satisfactia sa intepe la fund pe venerabilele musafire ale doamnei Sanatescu, creand ilaritate prin topaiala ei vesela.

In alte randuri, Manti astepta cuminte in pomii din curtea interioara care se revarsau spre poarta de la intrarea stradala, prinzand, nu intamplator, ora la care fetele adolescente de la liceul Tudosca Doamna isi terminau cursurile si treceau pe trotuarul din fata portii. Cu agilitate de invidiat, Manti sarea din craca in craca, ultima saritura avand ca obiect coditele fetelor, pe care le speria ingrozitor.

Nici eu cand veneam cu bicicleta in vizita la Mouck nu eram scutit de farsele maimuticii. Vazand pe Mouck cum isi umfla cauciucurile bicicletei si de multe ori isi scimba ventilul prin desurubare, ii venea ideea ca trebuie sa faca si ea la fel la bicicleta mea, lasata in gradina casei de pe strada Popovici. Partea proasta este ca Manti, probabil pentru a nu rataci suruburile de la ventil, le baga in gura, spre a le pastra. Cand ma apropiam sa-mi iau bicicleta o gaseam desumflata, iar Mantzi, care vroia sa se grozaveasca, era catarata pe o craca in pom si se agita, facand tambalau mare…

A sosit si clipa intoarcerii din Turcia a doamnei elvetience, care conform intelegerii urma sa o ia pe Mantzi inapoi. Pe parcurs, doamna Sanatescu, care se atasase colosal de maimutica, in ciuda farselor si imprevizibilitatii acesteia, a propus sa plateasca o despagubire, oricat de mare, pentru a o pastra pe Manti.

Doamna din Elvetia nu a fost de acord. In presa vremii (Universul), la rubrica Intamplari din Capitala, s-a relatat cu amanunte disputa dintre cele doua doamne care ajusese in pronuntare la Judecatorie. Intr-un final, Mantzi a ramas in continuare in custodia doamnei Sanatescu.

In 1948, dupa o arestare de catre Interne de doua saptamani si o eliberare norocoasa, Mouck Sanatescu a fost luat noaptea cu o masina si dus pe Soseaua Targoviste. S-a simulat pentru intimidare asasinarea lui, fiind abandonat pe sosea. Acasa a gasit o scrisoare in care era avizat de organele represive ale MAI-ului sa paraseasca Bucurestiul in 48 de ore, impreuna cu Marie, sotia lui, pentru un domiciliu fortat la Ramnicu Valcea.
A fost ultima data cand Mantzi si-a mai vazut stapanul, ea ramanand in strada Popovici cu doamna Sanatescu. La scurt timp (se facusera 4 luni de la abdicarea Regelui Mihai), doamna Sanatescu nu a mai fost tolerata in strada Popovici, mutandu-se cu chirie.

Dupa 6 ani si jumatate (in vara lui 1954), Mouck Sanatescu a venit in Bucuresti, bolnav de silicoza, dupa ce trebuise sa lucreze cu pickamerul, ca muncitor necalificat. L-am intalnit, fiind dupa prima eliberare. Nu am aflat ce se intamplase cu doamna Sanatescu si cu Mantzi.

Un erou: capitanul Ionel Epure

(1940)

Sub presiunea armatei sovietice, care ameninta inca din 1939-1940 hotarele de est ale Romaniei, unchiul meu - Radu Grunau - a fost dizlocat cu regimentul 9 Calarasi, pe care il conducea, la Hancesti-Nistru, in Basarabia. Se chema, pe vremea aceea, “zona”, unchiul meu fiind consemnat “pe zona”. Trupele romanesti erau masate in vederea unei eventuale invazii.

In acelasi timp cu evenimentele celui de-al doilea razboi mondial care incepusera pe teritoriul Poloniei si Frantei, capitanul Epure, bunul prieten al lui nenea Radu era in Italia, la Roma, la concursuri de echitatie militara. Cand tunurile se auzeau la frontierele Italiei, Echipa Romaniei, cu Epure in formatie, se acopereau de glorie castigand premiul Natiunilor Unite.

[foto de la stanga la dreapta: Felix Topescu, Constantin Zahei, Ionel Epure si Toma Tudoran]

In acest climat, Romania, care era in stadiu de neutralitate, era sub maxima presiune a invaziei sovietice. Ordinul Statului Major era irevocabil. Activitatea echipei nationale de echitatie era curmata iar componentii reprezentativei trebuiau sa fie dispersati la unitatile de pe hotarele din est, pe Nistru, adica “pe zona”.

Trebuie spus ca Ionel Epure a fost prezent in mod pregnant in amintirile mele din caldul climat al antreului casei din strada Paris. Mai de fiecare data cand venea in vizita la unchiul meu, exclama subit: "Coana Ginco (mama mare), fa-ne un aperitiv asa cum numai dumneata stii sa faci!"
Eu ma invarteam printre cizmele lor si asteptam sa termine si sa plece toti ca sa mananc in liniste ultimele masline ramase.

In urma ultimatumului din ’40, romanii au fost siliti sa se retraga din Basarabia. Invazia sovieticilor s-a produs in luna iulie. Acestia au impus partii romane trei zone esalonate pentru cedarea succesiva a teritoriilor din Basarabia. Nu se permitea plecarea populatiei cu bunuri materiale. Aceste zone au fost zilnic nerespectate ca aliniamente si devansate de catre sovietici in scopul de a crea panica si dezorganizare in cadrul armatei romane, care sprijinea populatia in retragere.

In aceasta conjunctura, pentru temperarea atmosferei create, o delegatie de trei ofiteri romani s-a prezentat in fata unei unitati sovietice, intrata abuziv, mai devreme decat conventia, pentru a reglementa cat de cat situatia creata. Din delegatie facea parte si cpt. Ionel Epure, venit din atmosfera plina de fair-play a intrecerilor europene de echitatie. El a inaintat indraznet in fata unui maior sovietic cerandu-i sa opreasca trupele sovietice pe aliniamentele convenite initial. Maiorul s-a enervat, l-a palmuit pe locotenentul roman si l-a degradat, smulgandu-i epoletii. Reactia romanului a fost fulgeratoare: l-a impuscat pe loc pe sovietic, dupa care, constient de ce va urma, s-a sinucis, intr-un gest suprem de onoare de cavalerist. Episodul m-a impresionat cand mi-a fost povestit de unchiul meu, si el cu lacrimi in ochi.

Dupa aceasta invazie abuziva a Basarabiei si anexarea de noi teritorii (Bucovina de Nord si Herta, care fusesera pana la primul razboi mondial sub administratie austro-ungara), Radu Grunau a ramas pe “zona” nou creata prin replierea unitatilor romane.

La 22 iunie 1941, Romania, fara de o conventie iscalita cu Germania, dar prin orgoliul generalului Antonescu, s-a oferit germanilor ca sa formeze aripa dreapta a efortului militar al planului Barbarossa de invazie asupra URSS-ului. La fel ca si Finlanda, care exact in conditiile noastre pierduse cu o vara inainte Karelia. Finlandezii au asigurat atunci aripa stanga a dispozitivului german.

De aici incolo, Radu Grunau a facut campaniile din Crimeea si Caucaz (capul de pod Kuban) si retragerea de la Sevastopol in calitate de comandant al regimentului 9 Calarasi. Nu a parasit regimentul nici dupa 23 August, ramanand in lupta in campania Romaniei contra Germaniei, ca penibil aliat al rusilor, pana la 9 mai 1945.

Sursa foto: Cristian Topescu, Cred ceea ce spun si spun ceea ce cred, Viata militara nr. 3 (13), www.presamil.ro

Liceul Titu Maiorescu - Profesorii

(1939-1947)

In anul scolar 1920-1921, director al “Liceului Titu Maiorescu – Scoala de aplicatie a Seminarului Pedagogic Universitar” devine Ion Radulescu - Pogoneanu, profesor de filosofie. Sub directoratul acestuia, seminarul capata numele de "Titu Maiorescu", denumire ce se extinde si asupra Scolii de Aplicatie.

In anul 1922, directorul Radulescu - Pogoneanu trimite o adresa ministrului in care cerea imperios construirea unui nou local, mai spatios. Terenul, situat in Calea Dorobantilor nr. 163, langa Piata Confederatiilor, a fost cumparat de la Societatea Inginerilor Asociati din Bucuresti si era destinat atat Seminarului Pedagogic Universitar cat si liceului sau de aplicatie.
Cladirea Liceului, proiectata de arhitectul Paxine este data folosinta in anul 1931. Intre anii 1939 si 1943 s-au executat lucrari de suprainaltare (etajele 1, 2 si 3).

M-am inscris la liceu si am dat admitere in anul 1939. Dupa doua saptamani toate cursurile s-au mutat la Liceul Cantemir, in schimbul 2. Ne-am intors la inceputul lui decembrie, acelasi an. Am gasit inca doua etaje construite (1 si 2) si un acoperis provizoriu. Etajul 1 era deja accesibil pentru cursuri.

Ca un fapt inedit, incepand cu toamna anului 1940 si pana in anul 1941, etajul 2 a fost alocat Misiunii militare germane. Dupa plecarea misiunii, tot la etajul 2 s-au mutat birourile si functionarii societatii RATA.

Revenind la sfarsitul anilor ’30, institutia avea o pozitie dominanta intre liceele capitalei, nefiind egalata decat intr-o mica masura de traditia, trecutul si faima “Colegiului National Sfantu Sava”, care la momentul respectiv nu beneficia de profesori de acelasi nivel.
“Mihai Viteazul”, ”Marele Voievod Mihai” (“I.Neculce” de astazi), “Sincai” si “Cantemir”, toate licee de baieti, nu fusesera inca onorate cu titulatura de colegiu.
Tot pe acelasi plan de elita se situa in cadrul liceelor de fete si “Scoala Centrala” (de langa Gradina Iocanei) condusa de doamna Radulescu-Pogoneanu.

Director al liceului era de cu un an in urma (1938) domnul Nicu Gheorghiu, fiind urmat in 1945 de Mihail Sotiriu. La conducerea seminarului pedagogic s-au perindat profesorii universitari Iosif Gabrea (tatal regizorului Radu Gabrea) si Constantin Narly.

Incepand cu anul scolar 1919-1920, in vederea titularizarii, profesorii din invatamantul preuniversitar trebuiau in mod obligatoriu sa absolve Seminarul Pedagogic Universitar pentru sustinerea examenului de capacitate.
Comisia condusa de cei doi directori (al liceului si al seminarului) coordona validarea doamnelor si domnilor candidati la cariera de profesor, prin acordarea diplomei pedagogice.

Pana la acel moment, lectiile pedagogice sustinute de aspiranti cumulasera doua treimi din orele acordate materiei respective, profesorul titular al liceului nepredand personal decat o treime din ore.

Liceul nu avea decat clase A, neexistand clase paralele. Exceptie a facut toamna anului scolar 1940 cand s-a facut o dublare a clasei a VIII-a (ultima de liceu), datorita refugiatilor veniti din teritoriile cedate (Ardealul de nord si Basarabia).

Anvergura profesorilor de liceu si chiar universitari(!) era cu totul remarcabila. Incepand din 1935/36, acestia trebuiau sa fie validati de Senatul Universitatii Bucuresti. Multe manuale purtau semnatura profesorilor de aici.

Nicolae Gheorghiu directorul, tinea si lectii de geografie de-a dreptul fascinante. De asemenea, tot la geografie l-am avut si pe cadrul universitar Victor Tufescu, o persoana foarte organizata si analitica in expunerile sale.

La limba romana am avut printre profesori pe Dumitru Murarasu, care a scris si o foarte documentata “Istorie a Literaturii Romane” (1941) si pe Mihai Gregorian (fratele poetului Alexandru Gregorian) care punea un accent deosebit pe gramatica.

La limba franceza ne-au predat doua cadre universitare (predau in paralel si la Academia Comerciala). Nicolae Condeescu, care la ore ne facea proiectii cu strazile si monumentele Parisului si Bobo Catargi, foarte sever si exigent, de o pedanterie exagerata. Tot franceza preda si profesorul Perieteanu care insa nu fost la clasa noastra. Un alt profesor care a predat la noi in clasa a II-a a fost Saveanu (refugiat din Bucovina).

La fizico-chimice a fost adus cu multe interventii Patriciu Groze, de la “Manastirea Dealu”, fost profesor al Voievodului Mihai. Caracterizat prin modestie, dar si printr-o severitate justificata, care excela in experientele de laborator. Trebuie amintit un episod hazliu cand un coleg Dumitru Ghiuzelea, fost international de rugby (aripa), ascultat fiind nu stia lectia la “pompe aspiratoare si respingatoare”. Diamandi i-a suflat in gluma subiectul: pompe …funebre.
In clasele de liceu am fost coleg si cu un var pe linie de Grunau, care locuia pe strada Argentinei. Venea din Cernauti-ul cedat si se numea Nica Cantemir. Astfel, la toate orele lui Patriciu Groze, acesta navalea printre banci cu degetul aratator indreptat spre Cantemir si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Arabin!” si atunci in sfarsit se oprea in dreptul meu, care fiind brunet ii inspiram epitetul.
In alte ocazii navalea spre mine si spunea: “Eu de tine mult ma mir, dragul mamei … Cantemir!” Era randul lui Cantemir sa fie surprins.
Cand era bine dispus, profesorul Groze ne povestea de intamplari de la Colegiul Militar “Nicolae Filipescu” de la Manastirea Dealu (in 1940, dupa cutremurul din noiembrie, liceul se va muta la Predeal, in localul Fratiilor de Cruce, fost Straja Tarii). In una din istorisiri era vorba de examenele din toamna pentru corijente, unde un elev superficial pregatit la fizico-chimice s-a prezentat la examen legat la cap. S-a dovedit pana la urma ca rezolvarea cu intarziere a subiectelor era datorata unor galene plasate sub bandaj, un prieten soptindu-i raspunsurile din exteriorul clasei.

La matematici a fost adus cu mari insistente Nicolae Nicolae Mihaileanu, de la liceul Moise Nicoara din Arad, care ca o regula lasa corijenti o treime din clasa. Explica intotdeauna lectia noua topaind pe langa tabla pe care o umplea cu cifre. La doua-trei lectii spunea: “Ia sa dam un mic extemporal!”, care tinea dupa ceasul sau fix 10 minute. Daca indrazneai sa ridici capul (cu intentie sau nu) iti dadea pe loc nota 1 si iti lua lucrarea.

Tot la matematici i-a urmat Ghita Dumitrescu, fost inspector general universitar, care fiind un violonist desavarsit isi compara materia cu muzica (la fel facea si poetul Ion Barbilian). Profesorul Dumitrescu explica noile lectii, colaborand pe nesimtite cu clasa. Nu asculta individual la tabla nici un elev, iar la tezele trimestriale avand doua ore consecutive (inainte si dupa recreatia cea mare), pleca din clasa cu catalogul si nu se intorcea decat pe la jumatatea celei de a doua ore.
La una din lectii m-a intrebat intamplator ceva legat de calculul integralelor. Nu am raspuns. Mi-a mai pus cateva intrebari la care nu am fost capabil a raspunde. Mi-a zis: “Domnule Dimancescu, iti dau doua saptamani sa te pui la punct!”. Din delicatete termenul nu a mai fost concretizat. Mai tarziu am aflat ca fusese coleg de liceu (si cercetasie) la “Mihai Viteazul” cu tata…

Profilul unui profesor eminent, o adevarata enciclopedie, pe fondul curiozitatilor unui aristocrat pana la varful degetelor, il reprezinta Gheorghe Lazar. Profesor de istorie, cu o cultura si un rafinament bizar, el a functionat in aceasta calitate la Liceul Titu Maiorescu fiind titular si la catedra de limba germana. Eu l-am apucat majoritatea anilor din cele 8 clase de liceu (’39-’47).
Tatal meu vitreg, Casin Poescu, l-a avut ca profesor de limba latina, istorie si geografie la “Liceul Marele Voievod Mihai” (“Ion Neculce”). In jurul anului 1930 a fost solicitat printr-un transfer de catre conducerea Liceului Titu Maiorescu, devenit Seminar Pedagogic.

Profesorul Gheorghe Lazar avea o statura mijlocie, si o fizionomie de “sfinx”. Buzele subtiri nu tradau rautatea, ci o finete proprie, captivanta. Avea un mers rar si plin de demnitate, la traversarea clasei tinand in maini un baston cu care localiza imparatiile sau bataliile pe hartile portative la lectiile de istorie.
Detinea trei stilouri. Unul cu cerneala violeta cu care trecea in catalog absentele elevilor, conform condicii prezentate de seful clasei. Alt stilou, cu cerneala rosie, il folosea pentru a trece in catalog mediile trimestriale. In fine, un al treilea stilou era cu tus negru, fiind folosit numai cand dadea nota 1 si 2, exasperat de nestiinta elevilor.
Nu scotea niciodata la tabla pentru a verifica cunostiintele si nu punea note de la 2 in sus decat in cancelarie.
Tot cu cerneala rosie corecta caietele de teze, cu o scriere ronda, ireprosabila. Foile din caietul de teze erau impartite in trei coloane; mijlocul era alocat elevului pentru rezolvarea subiectului ales din cele trei puse la dispozitie. Spatiul celor doua coloane laterale era rezervat pentru corecturi. Profesorul Lazar isi lua tezele spre corectare la el acasa, unde le tinea pana la urmatoarea teza trimestriala, trei luni de zile (!), in timp ce toti ceilalti profesori le inapoiau corectate si notate dupa maximum o saptamana, asa cum era si normal.
In clasa a doua (a VI-a de astazi) mi-am pregatit o fituica detaliata cu subiectul ce banuiam ca va fi dat la teza de istorie: cruciadele. La darea subiectelor, cruciadele erau pe lista, asa cum sperasem. Am copiat continutul fituicii. Profesorul Lazar nu s-a deplasat de la catedra pe tot rastimpul orei, citind o carte. Dupa ridicarea tezelor am trait un moment inspaimantator cand mi-am dat seama ca am uitat fituica intre filele caietului. Am tremurat un trimestru intreg asteptand la fiecare lectie de istorie mustrarea si notarea cu 1 pentru delictul de copiere comis. Intr-o zi, profesorul Lazar, dupa ce a tinut lectia, a scos din servieta teancul de teze corectate (trecusera trei luni de zile…) si s-a retras la cancelarie. Toti colegii mei au navalit spre catedra pentru a vedea nota capatata si pentru recuperarea caietului. Ultimul am fost eu. Mi-era frica sa ma uit. Spre surpriza mea totala aveam nota cinci cu doi de minus pe treimea din stanga si pe dreapta era obisnuita corectura cu litere ronde. Pe pagina urmatoare statea fituica mea, si ea inrosita de corecturi. Pe fituica, intocmita dupa manual, erau notate adaugirile explicate de profesor la lectia din clasa. Nu mi-a reprosat niciodata faptul ca am copiat, avand probabil convingerea ca totusi se lipise ceva din subiectul respectiv, cu ocazia scrierii fituicii…
Profesorul Gheorghe Lazar isi schimba costumele de haine, cate unul in fiecare zi a lunii. Acestea erau calcate impecabil. Folosea camasi raiate in culori sobre. Purta pantofi vechi pingeliti, schimband zilnic incalamintea lustruita cu crema. Cravatele purtate erau tot sobre si bine calcate, iar batista decorativa de la piept iesea in evidenta foarte discret. Cand venea de la cancelarie la clasa, o facea in mijlocul orei din program. Bause cafea si comentase evenimentele conjuncturale cu colegii profesori care aveau “ferestre” in program. Ajuns in clasa isi tinea ora fara nici o grija la intirziere sau la o eventuala recuperare a acesteia. Ne “manca” de obicei recreatiile de 10 minute si isi continua sfarsitul lectiei inca 20 de minute in ora colegului sau care venea dupa el: N.N. Mihaileanu, la matematica. Mihaileanu venea direct la clasa, negasind catalogul la cancelarie si banuindu-l ca de obicei pe Lazar de intarziere...
Dupa ce am trecut capacitatea (4 clase inferioare, aveam 15 ani), cand il intalneam pe strada il salutam cu respect. Profesorul Lazar se exprima ridicandu-si larga palaria: “Va salut domnle Dimancescu/Lahovari/Mavriki!” etc. Incepuse sa ne trateze ca pe niste oameni mari… Colegii sai de cancelarie il stimau si respectau pe buna dreptate pentru eruditia si distinctia pe care o emana, dar in special pentru modestia sa.

La orele de germana purta dupa el o cutie cu crete colorate cu care marca pe tabla radacina si terminatia verbelor, cu litere ronde, ca si desenate. La una din ore s-a apropiat cu pasi domoli, dar amenintari si cu vocea sa baritonala a spus raspicat: “Domnule Teodor (Alexandru), raspunsurile dumneavoastra sunt inferioare cravatelor pe care le purtati!”. Teodor era baiat de carciumar si purta cravate soioase, mirosind a mujdei de usturoi….
In alta ocazie a luat un sir intreg (stateam cate doi in banca). Pusese o intrebare cheie: anul unui tratat de pace. Neprimind nici-un raspuns, a scos tacticos unul din cele 3 stilouri ale sale, cel de aur, si a trecut nota “doua” la fiecare din sirul de langa fereastra, dupa care s-a indreptat spre fereastra, a deschis-o si a inspirat aer profund. S-a intors spre clasa, declarand baritonal si rar: “Domnilor, in capul dumneavoastra salasluieste cea mai din urma”, si aici a facut o expresie scarbita, “MOCIRLA!”. A trantit catalogul (protejat de toti profesorii ca un obiect tabu) de catedra si l-a lasat acolo. Nu ne-am mai vazut doua saptamani. Nu a mai venit la ore. Fiind “la minge” in curtea liceului ne-am trezit langa noi cu servitorul scolii cu clopotul in mana, agitandu-l: “Domnul profesor Lazar va asteapta in clasa!”. Dupa aceasta au urmat doua saptamani in care nu a mai pus nici o intrebare si expunea consecutiv materia noua (ramasa restanta). Insa expunerea se facea cu glas detonant si grav; era suparat pe noi in continuare...
In cursul superior al liceului si-a adus baiatul sau pentru a-l proteja de la “Liceul Marelui Voievod Mihai” (“Ion Neculce” de azi). Fiul sau, Adrian Lazar, suferea de epilepsie si era menajat de tot corpul profesoral. Am auzit un dialog la iesirea din clasa a profesorului Lazar, intre acesta si Adrian, in pragul usii dinspre coridor: “Domnule Lazar, ce mai intentionati sa faceti dupa-masa de astazi? Ganditi-va bine la ce v-am mai spus!” si i-a intors spatele…

La limba germana am avut-o profesoara si pe doamna Gerda Barbilian, sotia adorata, adusa din Berlin de catre poetul Ion Barbilian (Barbu). Doamna Barbilian era mult mai severa decat Lazar, lasand chiar corijenti. Era o femeie usor trecuta ca varsta, care vadea o fosta frumusete evidenta, de tip germanic.

La stiinte naturale ne-a predat Stefan Niculescu, fost si el profesor la clasa regelui Mihai, locuind tot in Parcul Domeniilor, pe strada Constantinescu, vis-à-vis de piata, intr-o casa foarte pretentioasa ca stil. Se imbraca cu pantaloni foarte largi, intotdeauna calcati si avea obiceiul ca in timpul orei, cand preda, daca nu era liniste, sa bata cu gheata/pantoful in pupitru/catedra, scotand niste sunete guturale in acelasi timp. Noi ii ziceam Mangafaua. Era anuntat din vreme cand se indrepta de la Cancelarie spre clasa noastra: “vine Mangafaua!”.
Tot la stiinte naturale, venit de la clasa Voievodului Mihai, l-am mai avut profesor pe domnul Mumuianu.

La istorie am mai avut (in cursul superior) pe Aurica Iordanescu, excelent profesor care avea o dinamica expresiva in predarea lectiilor. Ne reda avantul ostasesc sau spaima in fata ghilotinei din timpul revolutiei franceze. Era de-a dreptul spectaculos sa asisti la o lectie de a sa, spre deosebire de Lazar care avea o exprimare laconica.

La educatie fizica au fost mai multi profesori, incepand cu Ioan Gheorghiu, fostul sef al Sportului National (numit pe vremea Strajeriei, perioada in care toti profesorii, cu mici exceptii (Nicu Gheorghiu, Lazar, Mangafaua), erau obligati sa vina la liceu in tinuta).
In clasa a II-a a fost Bubulacu, o figura mai stearsa. Din clasa a III-a a venit Valentin Oraseanu, adus de la liceul Aurel Vlaicu. Era inalt, sobru, energic si hotarat in tot ce organiza la ore.

Ultimul profesor de educatie fizica, Anton Ionescu, avea si studii de drept, fiind avocat. Venea si pleca de la liceu cu o motocicleta rosie, marca Tatra. Era un foarte bun organizator si te incuraja in practicarea sportului.
Meritul lui este ca alaturi de noul director, Mihail Sotiriu, profesor de matematici, a pus bazele clubului ASTM (Asociatia Sportiva Titu Maiorescu) din care am facut si eu parte. In vitrina clubului am lasat cupele castigate la campionatul scolar al orasului Bucuresti (locul 1 la biciclete de oras intre anii ’45 si ’47, locul 1 la bicicleta de curse in ’47, la viteza si la semifond).
La curse, neavand bicicleta proprie acestei categorii, prin mijlocirea profesorului meu, Anton Ionescu, mi se imprumutat bicicleta lui Somesan, unul din vedetele clubului sportiv Viforul Dacia. Liceul nostru, incepand din 1939 pana in 1947 a fost pe loc fruntas la mai multe sporturi: atletism, baschet, volei, ciclism, tenis de masa, hochei pe gheata, ski.

Printre sportman-ii din clasele superioare mai era si Andrei Lupu, baiatul decanului Lupu de la facultatea de medicina. El era in a 7-a si a 8-a, iar eu in clasa 1 si a 2-a. La cutremurul din 40, a doua zi eram la liceu. Ni se interzisese sa intram in cladire, deoarece era asteptate replici ale cutremurului. Domnul Nicu Gheorghiu, directorul liceului a venit in curte spre mine. I-a facut un semn lateral lui Andrei Lupu care tocmai era si el acolo, cu motocicleta sa. “Andrei, ia-l pe Radu Dimancescu si te rog eu sa-l lasi la poarta casei sale din Domeniilor. Azi nu mai tinem cursuri!”
Nicu Gheorghiu, director si eminent dascal, autor de atlase ilustrative, locuia pe Banu Manta, la intersectia cu Soseaua Filantropiei (Ion Mihalache de astazi) era prieten “de pahar” cu un alt profesor de geografie, director si el, la liceului Marelui Voievod Mihai (Neculce de stazi). Erau nelipsiti in fiecare seara de la Coana Victorita, pitorescul restaurant de pe Clucerului.

La latina au fost adusi incepand din 1940 doi dascali plini de carte si adevarati gentelmeni. Primul, Gutu, un barbat foarte frumos, cu alura romanica ca trasaturi. Foarte elegant, dar si foarte pretentios. A fost transferat de la liceul Mesota din Brasov. Eu nu l-am avut ca profesor. Lasa multi corijenti.
Al doilea, profesorul Daniel Ganea. De statura mijlocie, modest ca infatisare, cu profil de acvila, imbracat modest si avand dupa evidenta noastra numai doua camasi… Era foarte muncitor, foarte bine pregatit, dar si el era neindurator cu gramatica limbii latine, lasand la concurenta cu Gutu, o droaie de corijenti. Provenea de la liceul Saguna din Brasov. A fost profesorul meu. Desi foarte sever, te simteai foarte apropiat ca om de el, auzindu-l uneori cum exclama: “Domnilor, in capetele dumneavoastra este un tutti-frutti!”
In toamna lui 1944, vacanta mare a fost prelungita pana la 1 noiembrie ca urmare a evenimentelor de dupa 23 August ’44 (inclusiv intrarea trupelor sovietice in tara). Cei cu corijente ne-am prezentat pe 6 septembrie la validari. Dupa examinari, intrucat nu ne ridicam la nivelul de pretentii al profesorului Ganea, acesta ne-a spus “Daca statul ne da ocazia sa ne pregatim mai bine materia respectiva, sa o facem!”
Ca atare, am fost chemati in fiecare zi. Ne asculta o ora si ne chema si a doua zi sa mai repetam un capitol… Ne-a tinut asa pana spre 1 noiembrie… Atunci am invatat conjugarile si declinarile la perfectie. Le mai stiu si astazi.

In vara urmatoare m-a tras de o parte si mi-a spus: “Domnul meu, dupa cat se pare vor ramane la limba latina numai 6-7 insi. Fa-mi, te rog, un serviciu! Inscrie-te neaparat la real…” Ceea ce am si facut pentru clasa a VII-a si a VIII-a.

O clasa cuprindea la nivelul cursului inferior 40 de elevi, sfarsind spre bacalaureat cu 30. In ultimele doua clase ale liceului, a VII-a si a VIII-a se facea obligatoriu separarea intre real (accent pe matematici si fizico-chimice pentru o cariera la Politehnica) si modern/uman (accent si pe latina, pentru Stiinte Juridice, Academia Comerciala, Medicina si Universitate).

Statutul nescris al Liceului Titu Maiorescu prevedea ca cei care ramaneau corijenti si nu reuseau sa-si convinga profesorul nici la sustinerea din toamna, erau totusi trecuti in clasa urmatoare cu conditia de a se transfera neaparat la unul din liceele “Oxford” (Printul Carol) sau “Cambridge” (Sfantul Gheorghe). Erau licee particulare, cu taxa si ca “bonus” bacalaureatul era arondat la Gaesti unde te prezentai cu gaste si alte cadouri…


Surse foto:
-Colegiul National I.L.Caragiale Bucuresti