Bombardamente

(1944) In primavara anului 1944, Romania avea un cutit intre coaste prin prezenta armatelor sovietice, care dupa ce au castigat la sfarsitul iernii Cernautiul, s-au oprit foarte aproape de nordul Iasiului, unde au stationat obsedant aproape 6 luni de zile. La 19 august, puhoiul de gloate motorizate partial de americani (prin Murmansk si Arhangelsk) a dezlantuit o ofensiva decisiva prin cele doua fronturi (grupari de divizii) ucrainene conduse de maresalul Malinovski (Iasi) si Tolbuhin (Tighina-Chisinau).

 
Suntem la sfarsit de martie 1944, cand printr-o directiva a Ministerului Educatiei Nationale s-a anuntat precipitat ca anul scolar trebuie sa fie inchis pana la 31 martie. Eu eram la sfarsitul clasei a V-a.
In curtea noastra din Sanatescu 50, in spatele gradinii dinspre gardul Elias-ului, ordonanta tatei a sapat o transee descoperita in forma de L, conform unei directive a Primariei Bucuresti. In casa din strada Paris nu s-a procedat la fel, scontandu-se in mod relativ pe beneficiul pivnitei. Spitalul Elias din vecinatatea casei din Sanatescu era vopsit pe acoperisuri cu un disc mare alb avand o cruce imensa rosie. Se spera ca in virtutea Conventiei de la Geneva sa nu fie bombardat. Intregul ansamblu al cladirilor era ocupat in exclusivitate de ranitii din Luftwaffe (aviatia germana). Foarte adesea, de la balcoanele spitalului, rasuna obsesiv din acordeoanele ranitilor germani, celebra melodie Lilli Marlene, cantecul armatei germane.

Cladirile alaturate (Crucea Rosie a Armatei, Institutul Geografic Militar si Depozitul de Medicamente) erau asigurate cu aceleasi insemne pe acoperisuri.

4 aprilie ’44 era o zi foarte frumoasa, cu soare de primavara. Ma aflam cu prietenii mei in vacanta “de vara” timpurie. Eram cu bicicletele in zona lacurilor Herastrau-Baneasa, in parc. Deodata a sunat alarma aeriana de proba, alarma care fusese anuntata in prealabil in cadrul unor exercitii de aparare pasiva. Nu aveam de ce sa ne facem griji. Cand insa am auzit dinspre Chitila bufnituri puternice, ne-am dat seama imediat ca era vorba de un bombardament.

Ne-am risipit rapid, fiecare in directia domiciliului sau. Am ajuns in curtea casei mele unde am gasit pe cei patru: mama, Casin (tatal meu vitreg), Vlad (fratiorul meu de 3 ani) si Sanda (sora mea). Ma asteptau nelinistiti. Ne-am precipitat spre transee unde ne-am adapostit. Pe diagonala curtii noastre, dinspre Bucurestii Noi-Chitila, zburau spre directia Pietii Victoria escadrile intregi, nenumarate, de avioane. Siluetele lor argintii, straluceau in soare la o inaltime de 2,000 metri. Intre timp, artileria anti-aeriana dadea o foarte slaba si sporadica riposta. Aviatia de vanatoare germana si romana era complet absenta. Aviatia americana venea in premiera in Bucuresti. 

Am aflat mai tarziu ca avioanele erau de tip Liberator (avand 4 motoare). Cu un an in urma atacasera obiectivele de pe Valea Prahovei venind de la Benghazi (Africa de Nord). Acum veneau de la Foggia (sudul Italiei), de la cea mai mare baza aviatica, recent cucerita de americani. 

Prapadul a fost de mari proportii in triajul de la Chitila. La fel si in Gara de Nord si Gara Basarab, aglomerate la acea ora cu mii de refugiati care asteptau trenurile spre Banat si Oltenia. Atunci a murit si artistul Vasilache (Stroe si Vasilache), facut “afis” pe zidul cladirii langa care a fost surprins, un bloc de vis-à-vis de intrarea la Gradina Botanica… Imediat cum zgomotul avioanelor a disparut, am plecat cu bicicleta spre gara. Am luat-o in primul rand prin Piata Domeniilor. Pe strada Aviator Stalpeanu si pe Bulevardul Filantropia am vazut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Imi amintesc si acum de mana dislocata a unei femei. Avea inele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga spre strada Karol Knapp (paralela cu Virgil Plesoianu) unde erau insirati proaspat, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor cazute in vecinatate. Vecinii adusesera lumanari care ardeau direct pe trotuar. 

Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni ucisi numai datorita suflului. De-a lungul caii ferate, la Basarab si Gara de Nord, sinele erau in pozitie verticala si torsionate. Magazinele de pe Calea Grivitei [foto stanga] ardeau, incat cu greu te puteai adaposti pe firul drumului (strazii). Fierbanteala dezastrului dogora dinspre ambele trotuare. De la Gara de Nord [foto dreapta] spre oras nu fusese inregistrata nici o avarie. In schimb inspre Chitila si Bucurestii Noi trenurile fusesera parca rasucite in aer. Lucru interesant, exista o exceptie. Cazuse o bomba, una singura, pe casuta de paza a soldatului german din fata hotelului Ambasador. Ramasese neexplodata. 

La intoarcere am trecut prin Piata Victoriei si m-am oprit la casa din strada Paris. Zona respectiva fusese complet crutata de acest prim bombardament. Ulterior, la celelalte bombardamente, in special la cel de Pasti, cartierul a fost mutilat prin bombe incendiare. Casa bunului meu prieten Mircea Mavriki, casa situata pe strada Mexic a ars complet atunci, impreuna cu toate lucrurile personale ale familiei lui. Ca o curiozitate, mai spun ca inca din timpul bombardamentului, cerul dinspre Cartierul Grivita s-a umplut cu fulgi de pasare! Lumea vorbea ca fusese atinsa o fabrica sau un depozit de mobila din zona Caii Grivita.

  

Parcul Domeniilor nu fusese atins decat cu cateva exceptii, cateva bombe au cazut in zona Facultatii de Agronomie si a strandului Kiseleff. In curtea facultatii fusese amenajata o transee mare unde si-au gasit sfarsitul 400 de studenti. 

Dupa incetarea sirenelor de alarma, am constatat cu toti vecinii ca apa nu mai functiona. La fel si electrica. Pana a durat toata noaptea. A fost o noapte in care am stat mai mult treji.
A doua zi, Casin Popescu a adus un camion cu prelata din strada Vasile Lascar, unde era sediul STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti). Casin era angajat la STB ca “inginer prim”. Societatea era condusa de profesorul Luca Badescu (avea o vile splendida, din caramida aparenta, pe Soseaua Jianu), iar adjunct era un domn, Gabriel Popescu (amandoi ingineri consacrati). Am incarcat mobilier mic, mai multe bagaje si la urma bicicleta mea. Mama statea in cabina cu soferul, cu Teti si cu Vladi. Eu cu Casin stateam in cala camionului. 

Am plecat spre casa de la Via Radalicella la ora trei dupa-amiaza, bucurandu-ne ca scapam din Bucuresti inaintea unui alt posibil bombardament. Pe soseaua nationala spre Ploiesti am fost opriti de Jandaremeria germana (pe uniforma aveau aplicat un semicerc metalic). Toate vehiculele au fost obligate sa intre in padurea Baneasa. Alaturat se auzeau motoarele avioanelor de vanatoare germane decoland. Dupa trei sferturi de ora Jandarmeria ne-a dat voie sa reintram pe soseaua spre Ploiesti. Cand am ajuns la Romanesti, chiar inainte de Ploiesti, bombardamentul anterior, despre care nu stiam nimic se terminase. Flacari puternice si coloane de fum izvorau de la rafinariile lovite. Dupa ce am traversat calea ferata trecand peste pod, am ajuns in fata garii Ploiesti Sud. De aici, de unde se deschidea bulevardul spre centru, am constatat ca accesul era impracticabil. Am fost obligati sa o luam pe una din strazile secundare, pastrand sensul de inaintare spre centru. Cam pe la mijlocul strazii mi-a venit nefericita idee sa scot capul peste prelata, cand am simtit subit o usturime la gat. Capul parca mi se intorsese spre ceafa. Acrosasem un fir de telefon, cazut probabil in urma unei avarii de la bombardamente. Din fericire m-am ales doar cu o rana urata pe gat. Am iesit spre soseaua Bucov-Buzau si am inaintat spre Valea Calugareasca. Dintr-o data mersul circulatiei aproape ca s-a sugrumat. O coloana nesfarsita de soldati romani dintr-o unitate decimata se retragea spre refacere in interiorul tarii. Soldatii aveau intiparita pe fete expresia groazei. Am sosit la vie unde am descarcat lucrurile aduse. Casin s-a reintors cu autocamionul in Bucuresti. Evenimentele verii lui ‘44 legate de bombardamentele din imprejurimile Ploiestiului sunt zugravite aici.


surse foto:
-Bucharest bombed (April 4, 1944), www.wikipedia.org
-Bucuresti, dupa bombardamentele americane (aprilie 1944) / www.tramclub.org / Antoniu <- Arhivele Nationale Istorice Centrale

Doua escapade in Bucuresti

(1944)

Incepand cu a doua zi de dupa bombardamentul din 4 aprilie 1944 eram in refugiu la via noastra, impreuna cu ai mei (mama, sora si fratele).
Tatal meu vitreg, Casin Popescu, statea acum in casa din Sanatescu fiind obligat sa nu paraseasca Bucurestiul din cauza serviciului sau la STB. O data sau de doua ori pe saptamana se deplasa cu masina sa la vie, unde ne vizita.

Departe de Bucuresti, simteam nevoia sa mai imi vad casa. La insistentele mele, Casin a cedat. Le argumentasem, lui si mamei, ca plecand dupa-amiaza si intorcandu-ne in dimineata urmatoare pana in pranz, nu aveam cum sa fim expusi bombardamentelor americane, care se efectuau regulat la pranz, intre 1 si 2. Excludeam nesansa unor bombardamente pe timpul noptii.

La inceputul lui mai am plecat pentru prima data. Casin Popescu isi conducea Opelul Olympia cu 4 usi, proaspat cumparat cu banii luati de mama de pe urma unei mosteniri. Tot in acea perioada Casin mai cumparase doua betoniere si un camion Fargo. Ultimul apartinuse garajelor de la Castelul Bran, Casin rugand-o pe Domnita Ileana sa i-l vanda lui. Urma sa porneasca in curand o antepriza de constructii, avandu-i parteneri pe inginerii Mihai Meitani si Begu, fosti colegi de facultate.

In aceasta prima noapte a reintoarcerii in Bucuresti a sunat in mod ghinionist alarma. Parcat in fata acasei, Opelul lui Casin se defectase. Fugind, am cautat sa iesim amandoi spre o zona mai putin vulnerabila, trecand in plina noapte pe la Arcul de Triumf si oprindu-ne la adapostul blocului Bazaltin din Piata Hitler (actuala Charles de Gaulle). Era foarte multa lume. Am stat pe scarile de la intrare, obsedat ca structura blocului care era peste adapost ar putea sa ne blocheze iesirea. A fost un bombardament cu avioane izolate ale britanicilor de la RAF (Royal Air Force), specialisti in zborurile de noapte.
Datorita emotiilor survenite mi-a disparut salivatia, avand gura complet uscata. Ulterior, dandu-se incetarea alarmei am revenit spre casa. A doua zi dimineata, dupa ce Casin si-a reparat masina, ferindu-ne de orele pranzului, cand se asteptau raidurile de zi, am trecut prin Ploiesti spre vie.

A doua si ultima data cand m-am aventurat in Bucuresti am facut-o tot tot de pe o zi pe alta, plecand intr-o dupa-amiaza de vineri de la vie. Pe durata noptii nu s-a intamplat nimic. In schimb, la ora 9 dimineata, o ora matinala fata de orarul obisnuit de bombardamente, a sunat alarma. Nu mai fusesera bombardamente asa de devreme! Casin era plecat la servici si convenisem cu el ca in caz de alarma sa il astept acasa.
Timpul trecea si Casin nu veanea, asa ca am luat hotararea sa plec. Am pornit in fuga pe Marasti spre Hipodrom si ajunsesem la Vila Minovici. Aici, langa fantana Miorita, printr-o adevarata loterie, m-am intalnit cu Casin care trecuse pe acasa si nu ma gasise. Se inainta, mergandu-se si pe contrasens, cu cate doua automobile in paralel. La acea vreme exista doar cate o banda pe sens. Cand Casin m-a vazut, a oprit cu greu masina si m-a strigat in mod salvator. Am continuat drumul impreuna. Pana in dreptul gardului aeroportului Baneasa, putin dupa intrare.

In acel moment s-a dezlantuit un atac aerian al unor siluete ciudate [foto] total diferite de linia comuna a B-24-urilor vazute si ele foarte de aproape in vie, cu ocazia bombardamentul de la 1 august 1943. Erau Lighting-uri cu dublu fuselaj (numele aveam sa-l aflu mai tarziu). Avioanele mitraliau peste soseaua noastra, avand ca tinta instalatii si aparate care, probabil, erau surprinse la sol. Casin a franat brusc impreuna cu masinile care mergeau in coloana. Ne-am aruncat afara in santul soselei, fara sa mai inchidem usa din dreapta prin care tasnisem. Eram la nici 20 de metri de pista aeroportului. Avioanele veneau dinspre Buftea, perpendicular pe sosea si treceau razant peste aeroport. Cateva rafale maturasera si soseaua la cativa metri de noi. Totul a durat foarte putin. Cand ne-am ridicat, am vazut ca aveam pamant pe fata si pe buze. Am reusit sa plecam mai departe, am trecut de Ploiesti, grabindu-ne spre vie pentru a nu intra in intervalul la care stiam ca actionau avioanelor americane (dupa orele pranzului). Am fost convins ca avioanele care atacasera Baneasa erau britanice, intrucat era cunoscuta maniera americanilor de a zbura la mare inaltime.

Cateva zile mai tarziu aveam sa citesc in Curentul (creatia lui Pamfil Seicaru, patronul si directorul cotidianului pana la 23 August ’44 cand va parasi tara, stabilindu-se in Spania) ca peste Baneasa zburasera la joasa inaltime avioane americane (nu britanice!), urmarite de vanatoarea noastra (si cea germana) care raportase aproape 20 de avioane americane doborate.

Peste ani aveam sa aflu ca in acea dimineata de 10 iunie 1944, bombardiere B-24 si escorta lor de Lighthing-uri/P 38 si P 51 atacasera la joasa inaltime rafinariile din jurul Ploiestiului, partial camuflate de ceata artificiala. Apararea antiaeriana germana fusese foarte activa iar prezenta americana determinase ridicarea masiva a avioanelor romanesti si germane pentru a nu fi distruse la sol.
La intoarcere spre Foggia, escorta americana a atacat obiective din sudul tarii printre care si aerodromul Baneasa. Aici, Lighthing-uri au fost surprinse de aviatia noastra (Grupul 6 Vanatori/IAR 81 si Grupul 9 Vanatori/Messerschmitt 109) intr-o lupta la foarte joasa altitudine.
Bilantul pierderilor la nivel de avioane: 22 Lighting-uri pentru americani fata de un singur avion romanesc doborat.


Surse foto:
-Opel Olympia, www.wikipedia.org
-Lockheed P-38 Lightning, www.wikipedia.org

O vizita la comandament

(iulie 1944)

In iernile lui 1942 si 1943 stateam in strada Paris datorita scolaritatii si situatiei parintilor, divortati. Curierii trimisi de nenea Radu Grunau, comandantul regimentului 9 Calarasi (Divizia 9 Cavalerie), de pe front catre Cobadin (Constanta) (garnizioana de baza unde se afla “spatele regimentului”) se abateau si la domiciliul familiei Grunau din strada Paris 13. Cu gandul si la o posibila veste proasta, Tanti Viorica, sotia sa, se temea de fiecare data cand era vizitata de un mesager in uniforma militara.

Dupa dezastrul de la Stalingrad (decembrie 1942), Radu Grunau, care nu facea parte din armatele a 3-a si a 4-a, fusese repartizat pe directia Caucazului in capul de pod Kuban unde a coordonat un sector de front (2 regimente cavalerie si 1 regiment artilerie romanesti impreuna cu 1 batalion si alte formatiuni germane) in cadrul operatiunilor de evacuare peste stramtoarea Taman-Kerci si mai apoi in batalia din Crimeea, dovedind “pricepere si curaj” (pe langa alte aprecieri pozitive), conform calificativelor comandamentului. Regimentul 9 Calarasi a continuat retragerea pe directia Simferopol-Sevastopol. In primavara lui 1944, spre portul Sevastopol se grabeau sa ajunga atat unitatile germane, cat si cele romane. Salvarea putea sa se faca doar pe mare, unde suprematia aeriana era acum a sovieticilor. Radu Grunau [foto] a avut sansa sa se imbarce spre Constanta. Ultimele unitati romano-germane au fost masacrate pe o mare agitata - imi povestea nenea Radu Grunau mai tarziu.

De la Constanta, unitatile supravietuitoare au fost repartizate de Statul Major in zona Ploiestilor, fiind cantonate la nord, in localitatea Tintea.
Urmau ca in paralel cu refacerea efectivelor sa se ocupe si de paza zonei petroliere.

De aici de la Tintea, unchiul meu a trimis o motocicleta BMW la vie, unde eram in refugiu. Era prin luna iulie 1944.
Curierul motociclist ne-a adus o scrisoare in care unchiul meu spunea sa fac bine sa ies din amorteala si sa incalec pe seaua motocicletei pentru a merge la Tintea, sa-l revad. Zis si facut. M-am despartit de mama si de Teti, sora mea, si am plecat grabindu-ne sa nu prindem ora critica a bombardamentelor.
In Valea Calugareasca, uitandu-ma peste umarul motociclistului, am zarit in fata asfaltul suspect de lucios. Motociclistul a franat treptat, dar insuficient. Motocicleta a derapat si am cazut pe spate, nefiind raniti, datorita rucsacului tinut la spate. In cadere am derapat 40 de metri pe stratul de ulei cazut pe sosea. Am aflat ca o cisterna se rasturnase cu putin timp inainte. Depasind zona critica a orasului Ploiesti, unde exista pericolul unui bombardament, am ajuns la Tintea, la o departare apreciabila (aproape 10 km) de oras. Am dormit cu unchiul meu in aceeasi camera si datorita disciplinei de armata ma simteam si eu foarte protejat si chiar eram mandru de pozitia mea in mijlocul unitatii militare. Dupa doua zile m-am reintors la vie adus tot cu o motocicleta.

Nenea Radu Grunau mi-a povestit intre timp despre momentele grele prin care trecuse. Geografic si eu recunosteam pozitiile dintre Kerci si Sevastopol din cadrul comunicatelor zilnice aparute in presa. S-a interesat mult de ai nostri. Tanti Viorica – sotia lui - si copiii - Raducu si Alexandra – se aflau mult mai in siguranta la mosia de la Badulesti a familiei Bratianu (parintii lui tanti Viorica).
La Tintea, Radu Grunau mi l-a prezentat pe unul din combatantii sai, sergentul TR Ferdinand Juppi Calistrat, celebru in atletism (triplu salt), campion balcanic de sase ori si jucator de rugby ca aripa la clubul Viforul Dacia, formatie campioana a Romaniei timp de mai multi ani. Nu am stiut ca il voi admira personal dupa incheierea pacii pe stadionul Tineretului