Familia. Casa parinteasca

Bunicii din partea mamei, Paul Grunau si Eugenia Eustatiu, s-au casatorit in anul 1893.

Paul Grunau era nepotul doctorului Johann Georg Andreas von Grunau (1785-1858), nascut in Germania, la Göttingen, stabilit in tara in anul 1812, medic primar al Spitalului Filantropia. Dr. col. Georg Grunau este intemeietorul si primul comandant (1831-1837) al Spitalului Ostirii, devenit Spitalul Militar Central. Obtine impamantenirea in anul 1857.

Tatal lui Paul Grunau era Adolf Georg Grunau (1821-1892), medic la Spitalele Colentina si Coltea, doctor curant al celor mai insemnate familii din capitala si prieten al revolutionarilor de la 1848 (fratii Bratianu, C.A. Rosseti) si al pictorului Rosenthal.

Nascut la Valsanesti in anul 1860, Paul Adolf Grunau si-a facut studiile in Germania (liceul la Halle si facultatea de silvicultura la Tharandt).

Intemeietor alaturi de Theodor Pietraru al Scolii Superioare de Silvicultura de la Branesti (1893), este detasat in Franta pentru un stagiu profesional de un an la Chambery, in Savoia (sud estul Frantei), ca atasat al Conventiei Forestiere. Aici se naste primul copil, Gabriela (Ella) (1895).

Revenit in tara, devine profesor in Drept si Legislatie Silvica.
Au mai urmat doi copii, Radu (1898) si Alice (1903).


[vezi arbore familie]


Este numit director la Scoala de Silvicultura de la Branesti, unde in 1902, prin demersuri catre Ministerul de Domenii reuseste sa anexeze Padurea Pustnicul ca teren de studiu si practica.
Publica "Istoricul invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manual Silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Revenind la anul 1903, Paul Adolf si Eugenia Grunau cumpara trei parcele cumulate pe Aleea arh. Louis Blanc A. (Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti si Palatul Universitatii din Iasi sunt cateva repere din creatia arhitectului elvetian Louis Blanc de la inceput de veac XX).

Aici familia Grunau construieste o locuinta dupa tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornisele hoch-parterului, un pod inalt cu invelitoare din tabla si un atic spre strada. Erau doua fatade principale. Prima, la strada, avea 3 ferestre. Cea laterala, in stanga, era indreptata spre gradina care avea o suprafata apreciabila. In spate, casa era calcan la calcan cu Garajele Leonida.

In toamna lui 1916 sotii Grunau impreuna cu cele doua fete, Alice (mama mea peste cativa ani) si Ella, s-au refugiat din Bucuresti la via Radalicella (denumita dupa numele celor trei copii) de la Valea Mieilor/Urlati. Bunicul a fost in acea perioada seful Ocolului Silvic de la Verbila de langa Urlati. Fratele mamei, Radu Grunau, face retragerea cu armata romana si il gasim pe frontul din Moldova ca tanar ofiter de cavalerie.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor, mama mea care avea 14 ani la inceputul lui 1917, este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru a merge grabnic la Bucuresti pentru tratament. Cei doi gasesc casa din Aleea Blanc ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura. Dupa retragerea trupelor germane, familia se reintoarce in capitala. Gasesc casa intacta, fara nici un lucru lipsa.

M-am nascut in primavara lui 1929 in casa bunicilor mei.

Mama, Alice Grunau, il intalnise pe Ioan Dem. Dimancescu, veteran al primului razboi mondial, capitan de vanatori de munte si absolvent de studii universitare la colegiului YMCA Springfield Massachusetts/USA cu specializarea in educatie fizica.
Mama era prietena cu Domnita Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Pe tata il stia de la activitatile Clubului Sportiv Peles Sinaia, acolo unde el fusese membru fondator si primul presedinte in anul 1923, pana la plecarea la studii la Springfield.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania), organizatie patronata de Regina Maria. La moartea reginei, in anul 1938, Domnita Ileana prelua presedintia de onoare a ACF-ului.

Atat eu (1929), cat si sora mea Sanda (1934) si fratele meu Vlad (1943) am avut-o pe Domnita Ileana si ca nasa de botez.

Primele mele impresii legate de strada erau asociate cu zgomotele ciudate pe care le auzeam prin ferestrele inalte ale camerei mele.
Cand am mai crescut si am iesit afara, am inceput sa fac asocierile varstei primelor amintiri. Am realizat ca zgomotele ragusite veneau de la claxoanele vehiculelor mecanice numite automobile de catre cei mari, iar sunetele ritmate erau produse de copitele cailor de la trasuri.

Ne aflam in anul 1931. Pentru a doua zi s-a anuntat vizita Reginei Maria. Intreaga familie s-a mobilizat pentru eveniment. S-a pregatit si un tort garnisit cu bomboane.
La ora anuntata, Regina a venit insotita de Domnita Ileana. Au fost primite de stapana casei, Eugenia (Ginca) Grunau (bunica) si fetele ei, Alice (mama) si Ella Grunau (matusa mea). Cele cinci doamne s-au intretinut pe diverse subiecte si s-a mancat si din tort.
Spre sfarsitul vizitei, Regina s-a adresat catre mine: “Am crezut ca mi-ai lasat si mie o bucatica cu bomboane… Nu mai e nici o bomboana...” La care eu, asa cum mi s-a relatat (eram prea mic ca sa-mi aduc aminte), am scos din gura o bomboana nemestecata prea tare si cu o figura nevinovata i-am intins-o Reginei. Spre uimirea tuturor, Regina a luat bomboana si a mancat-o cu foarte mult calm!

Planul casei din strada Paris

Asa cum am mai zis, casa avea doar hoch parter, avand 8 camere de locuit. Camerele aveau o inaltime libera de 4,5 metri si dusumelele erau din parchet. Exista apa curenta, canalizare, sobe de teracota in fiecare incapere. In antre-ul mare, central, erau un semineu din metal. Toate sobele functionau cu gaze.

Ansamblul functional forma in plan un patrat. Spre fundul curtii era amplasat un alt pavilion de dependinte.

Intrarea principala era pe fatada dinspre gradina. Dupa cateva trepte mozaicate urmau cele doua usi masive de la intrare. Tot ansamblul intrarii era inchis intr-o marchiza metalica.
Dupa intrare, central, urma incaperea principala, antre-ul, prevazut de jur-imprejur cu tamplarie inalta de peste 3 metri, vopsita in alb. Toate usile, mai putin cele de la dependinte erau in patru canate.
Spre strada erau situate trei camere. Primele doua dadeau in antreu. In a treia se ajungea prin camera situata la capatul antre-ului, care era biroul lui Paul Adolf Grunau, o incapere octogonala. Doua din colturi erau suspectate ca avand pereti falsi si ma gandeam cand eram mai mare ca pot adaposti bani sau alte lucruri de pret.

Prima camera pe dreapta a fost camera lui tanti Ella, unde am locuit si eu in anii de scoala (iernile lui 1941-43 si din 1943 pana in 1947) pe diagonala camerei, intr-un coltar foarte scump amintirilor mele. Biroul din lemn de nuc [foto], pe care il am si astazi, era al matusii mele.

Camera a doua era camera bunicilor mei. Initial tot ei folosisera si a treia camera de la strada.
Din biroul lui Paul Adolf Grunau intrai, cum am spus, in a treia camera de la strada (camera unde m-am nascut si unde am locuit cu parintii mei in primii ani) la dreapta, iar la stanga intrai in sufragerie. Sufrageria se continua spre stanga cu corpul adminstrativ.

Revenind la antreu, pe stanga exista o camera, comparabila ca dimensiuni cu celelalte. Avea ferestrele la gradina, pe fatada cu intrarea. Aici dormea unchiul meu, Radu Grunau - nenea Radu cum il numeam noi. Biroul sau era dupa a doua usa de la antreu pe stanga, intr-o camera de trecere. Mai departe ajungeai in sufragerie pe o a doua usa de acces.

La stanga, iesind din sufragerie, strabateai o veranda si era intrarea secundara. In fata pe stanga urma camera servitoarei. A doua era baia. A treia incapere era closet-ul. Pe partea dreapta prima usa dadea in bucataria prevazuta cu un geam pe fatada laterala dreapta, opusa celei cu intrarea. In fine, pe dreapta, vis-à-vis de closet, era o scara cu balustrada din lemn care dadea la unica camera dinspre pod. Toate anexele aveau pe jos mozaic.
Un mare dezavantaj era distanta mare pana la WC si baie. Din acest motiv, fiecare dormitor avea un paravan si o oala de noapte. In baie, pe langa lavoar si cada de baie exista si un lavabou din portelan.

Exista o pivnita cu arce de bolta, situata numai sub corpul administrativ. Accesul in pivnita se facea doar prin exterior, prin doua capace mari, in plan oblic. Butoaiele mari se umpleau toamna cu vin adus cu carutele de la Via Radalicella, pe ruta Urzicenilor, dupa halte la hanurile de pe traseu. Carutele intrau in curte, lasand pe jos coceni de porumb folositi la fixarea butoaielor.
In apropierea gardului dinspre strada erau doi stalpi care sustineau o tabela pe care erau trecute sortimentele ce se puteau cumpara: vin alb, rosu, vin negru (Bordeaux) si tuica. Poarta era deschisa si nu se punea problema ca ar putea sa intre si persoane cu alte intentii…
Vanzarea produselor era asigurata pe parcursul intregii zile de catre ordonanta militara a lui Radu Grunau. Era incaltat cu papuci si avea un sort alb. Din cand in cand intra in sufragerie pe intrarea secundara si lua registrul. Il aducea inapoi dupa ce nota soiul, cantitatea vanduta si banii incasati.

In afara de ordonanta militara, serviciile casei erau asigurate de o servitoare care facea piata, seara decontand banii cheltuiti pe baza insemnarilor tinute pe un carnetel.
Pentru treburile de eticheta ale familiei era angajat un “fecior” tanar si politicos, care cunostea oamenii casei si pe invitatii frecventi. Intr-o zi a venit o duba la poarta la noi. Dupa impotriviri a fost saltat. Am aflat ulterior de ce fusese luat. Cu ceva timp in urma fusese muscat de un caine turbat. La scurt timp dupa ce a fost luat de la noi si internat, tanarul a murit.

Parcul Domeniilor

(1933->)

Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casa pentru tanara familie Dimancescu. Tatal meu, Ioan Dimancescu, se ducea zilnic sa supravegheze executia lucrarilor. Casa era construita intr-un cartier (Parcul Domeniilor) in care se atribuisera loturi exclusiv functionarilor Ministerului Domeniilor (si Silviculturii). In anii ’20, terenul (parcela 57) fusese daruit ca dota de bunicul meu catre fiica sa, mama mea, Alice Grunau.

Imi amintesc ca se vorbea ca parintii mei nu avusesera bani, dar fusesera scosi din impas printr-un imprumut respectabil pe care Domnita Ileana il acordase prietenei ei, Sake (Alice, Alice-ache, adica mama). Imprumutul avea sa fie rambursat in rate pana la un moment in care Domnita nu a mai acceptat restituirea imprumutului. Era prin anii ‘40.

In vara lui 1934 a venit si vremea sa merg cu tata sa-mi arate noua constructie din Sanatescu, de la numarul 50, care era aproape gata. Prima mea intalnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamagire. Intrand pe strada noastra am constatat ca pomii plantati la marginea trotuarelor erau o caricatura fata de castanii si stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Insasi vilele erau mai modeste fata somptoasele cladiri din cartierul unde ma nascusem. Pe terenul Crucii Rosii, unde se va construi spitalul Elias, gard in gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie si resturi care atrageau carduri uriase de ciori.

Am pasit in noua constructie care respira la modul placut un miros de curatenie si vopsea, specific unui santier in ultima sa faza. Am remarcat inaltimea mica a plafoanelor care imi dadeau impresia ca sarind cumva as putea sa le ating. Aveam sa aflu mai tarziu ca aveau 2,70 metri inaltime fata de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.

In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau constructii recente, restul fiind doar terenuri ingradite, cu iarba multa, pascuta de turme razlete de oi pazite de ciobani.
Pe unele locuri virane oamenii isi sapau fundatiile pentru viitoarea locuinta. Pe locurile intravilane si pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrala) crestea iarba foarte “sanatoasa”. Era cautata tot timpul de catre gospodarii care isi construisera recent case. Taiata in calupuri mici era “transplantata” in noile gradini.

Incolo, aceleasi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Ghiata era adusa in forme mari de la o ghetarie apropiata de langa Depozitul Sanitar.

Hala pietii era o constructie recenta. Nu existau magazinele de astazi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stanga si pe dreapta, macelari in halate albe taiau carnea si isi chemau clientii strigand: “La mine, domnu’ ofiter!” sau “La mine, cucoana!”.
Erau “camioane trase de cai” de la Otto Gagel, Herdan sau Grozavescu care livrau paine si cornuri. O multitudine de olteni pe “bresle”, fiecare cu cobilita lui, isi strigau marfa: “Pui, conita, pui!”

Carbunari, vanzatori de peste si vanzatori de gaz care strigau “Gaziu! Gaziu!”. Era gaz pentru combustibil, lampi sau pentru curatenie.
Era o pulsatie a vietii care nu anima, ce-i drept, parcul Filipescu sau Bonaparte.

Pe la capatul strazii unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).



[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966.

Terenul casei noastre era ingradit cu garduri din scandura pe laterale (doctorul Angelescu si terenul viran, viitoarea intrare la spital si Depozitul de Medicamente) si in spatele curtii, unde 3 ani mai tarziu, in 1937, s-au construit fundatiile spitalului Elias. In curte aveam un cotet unde se adapostea cainele nostru ciobanesc Ticu. Din cauza cainelui aveam "tensiuni" cu vecina noastra, sotia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat si strigat Tico, iar noi ne strigam cainele Ticu… La strada, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidarie, de aproape 1 metru inaltime, cu doua intrari pietonale si una auto. Portile erau din lemn. In spatele curtii, pe latura dinspre doctorul Angelescu aveam o magazie care adapostea si cotete de porumbei.

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tata a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala). Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.

La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare).

Pe gardurile dinspre bulevardul Marasti ale spitalului erau lipite unele peste altele afise colorate, reclame de la teatrul de opereta, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tanase de la Teatrul de revista Savoy (revista Carabus).

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la casare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.


Surse foto:

-oltean cu fructe (1925) / www.ici.ro
-vanzator de gheata / Ilustratiunea Romana (iulie 1938)
-biscuitii Otto Gagel / 1937 Advertising Romania collection / ioanvictordragan @ www.flickr.com
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

Casa din Sanatescu

In casa din Sanatescu, la parter era un living mare de 36m2. Mai era bucatarie casei, un WC de servici si camera servitoarei. Ordonanta tatei dormea in spalatoria de la subsol unde era si o chiuveta, camera fiind incalzita cu o soba. O a doua incapere la subsol adapostea lemnele si carbunii pentru iarna.
La etaj erau dormitoarele. Al parintilor langa baie si inca unul alaturat unde am stat pana la nasterea sorei mele, Sanda. Din 1935 m-am mutat intr-o camera mai mica care avea ferestrele la strada.
Casa avea trei intrari: una principala la strada, una de vara care dadea in veranda din spate si ultima, de servici, spre strada.

[foto/1937: Radu Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea]

Prin conceptia cubista a arhitectului Horia Creanga, autorul proiectului, fatadele erau inversate de la normalitate, dependintele fiind situate spre strada, iar camerele principale spre curte, unde era orientata veranda de la parter si balconul de la etaj.
Fatada dinspre curte era orientata pe sud si avea avantajul de a fi mai insorita.

[foto stanga: Alice Dimancescu, Gabriela Grunau,
Sanda si Radu Dimancescu;
foto dreapta: Eugenia Grunau, Alice si Sanda Dimancescu]

Fascinatia pentru armata

(1932->)

Inca incepand din 1932 am avut o fascinatie si un interes deosebit pentru armata, pentru disciplina si omogenitatea acestei caste.

Prima data, la varsta de trei ani si jumatate, mergand cu parintii la Slanic Moldova, am fost impresionat de spectacolul degajat de imensul (mi se parea mie) chiosc circular [foto] unde era amplasata fanfara din parcul statiunii.
Pornind de la izvoarele cu apa medicala pe care le vizitam zilnic, am ajuns cu tata pe pantele impadurite, langa un copac. Tata mi-a relatat ca a fost unica sa pavaza la o rafala de gloante in luptele din 1917 de la Oituz-Slanic, cand ranit fiind, s-a adapostit in spatele copacului. Mi-a aratat unde erau pozitiile germane si austro-ungare (dusmanii nostri) si unde erau amplasate liniile romanesti cand o puternica ofensiva a adversarilor nostri a fost in masura sa creeze o posibila rupere a frontului romanesc si cand compania de ciclisti de la rezerva strategica a generalului Averescu a fost trimisa cu vanatorii de munte sa astupe bresa de la comandamentul armatei a II-a.

Mai tarziu, mergand la Sinaia in vacante, am avut mirajul acelui chiosc circular, redesteptat din amintiri. Eram acum in parcul dintre Cazino si Hotelul Pallace.
Revenind in Bucuresti m-am ciocnit in parcul Cismigiu cu acelasi generic chiosc, dar si aici cu alta fanfara…

In 1933 am avut, in premiera, fericita ocazie de a viziona de pe Soseaua Jianu, in dreptul tribunelor amenajate aici (in fata Aleii Filipescu, Modrogan de azi) fastuoasa parada militara de 10 Mai. Unitatile armatei se succedau nesfarsit dinspre Piata Victoria spre statuia Aviatorilor. Parada fusese deschisa de un ofiter pe un cal alb. La intrebarea mea, tata (langa mine cu mama si tanti Ella) mi-a spus ca era generalul Argeseanu.

Din 1937, la ordinul lui Carol al II-lea, aniversarea sarbatorii de 10 Mai s-a transferat din Soseaua Jianu pe Campia Cotrocenilor (La Leu, inspre Militari). Dupa ce regele trecea in revista armata care stationa in departare, primea defilarea.
In deschidere defilau veteranii din 1877, pe care i-am vazut cu emotie si eu. Erau cu bastoane sau in carje. Dupa ei defila regimentul Mircea cel Batran din Ploiesti, cu soldati care veneau, conform traditiei, in pas alergator, cu baioneta la arma. Erau imbracati cu camasi fluturande si in izmene albe, asa cum ii surprinsese atacul german din primul razboi mondial (isi spalau hainele, fiind in refacere). Atunci fusesera confundati cu soldati algerieni din detasamentul francez din cauza “portului” alb, prea “colonial”…

De mentionat ca desi mic, observam o diferenta de activitate zilnica intre tatal meu (Ioan Dimancescu - foto dreapta) si Radu Grunau (unchiul meu - foto stanga), cand inca mai locuiam in strada Paris. Astfel, desi militari amandoi, Radu Grunau era legat de viata de cazarma si avea prieteni nedespartiti. Pe celebrul Mouck Sanatescu, Gheorghe Florescu (baieti de generali) si mai tarziu pe vedeta echitatiei romanesti si europene, mai tanarul Ioan Epure.
Spre deosebire de tata, vanator de munte, care era acum era angrenat in domeniul educatiei fizice la IMEF-ul militar si ANEF-ul civil, precum si in Cercetasie.

Camaraderia celor doi a fost probata si cand, intr-o zi din anul 1930, au fost plecati impreuna. A fost ziua cand tatal meu, avandu-l martor pe cumnatul sau, s-a duelat cu un coleg de la Cercetasie (Val. Tebeica), plecand de la niste insulte reciproce. Duelul s-a purtat la sabie, intalnirea fiind intrerupta dupa multe ore, atunci cand adversarul, ranit, a cedat.

Legat de imaginea unchiului meu, Radu Grunau, sta si impactul produs asupra mea prin uniformele militare specifice regimentelor de cavalerie, pe care datorita imprejurarilor politice reflectate in militarie a fost silit sa le schimbe.
A fost mai intai la regimentul 4 Rosiori Regina Maria.

[foto: Radu Grunau/Regimentul 4 Rosiori la funeraliile Reginei Maria (1938), in centru - Domnita Ileana si regele Carol al II-lea]

In conjunctura camarilei lui Carol al II lea a fost transferat la regimentul de mare elita Escorta Regala, denumita si Garda Calare. Aici am admirat coiful nichelat cu penajele rasfirate, tunica cu brandenburguri si epoleti cu fireturi, pantalonii de calarie cu vipusca si cizmele lungi, peste genunchi. Si bineinteles sabia nelipsita.

La mijlocul unei nopti din noiembrie 1940, cand generalul Antonescu era plecat la Berlin fiind invitat de Hitler in pragul declaratiei de razboi contra URSS-ului, Moruzov, seful SSI-ului (Serviciului Secret de Informatii) sub Carol al II-lea, impreuna cu circa 60 de generali si fosti ministri ai Camarilei, a fost arestati si lichidati la Jilava de catre legionari. A doua zi a sosit o telegrama de la Berlin prin care se atesta clar ca se cere eliberarea lui Moruzov, acesta fiind agent al amiralului Canaris, seful spionajului german. Era tardiv.

Mouck Sanatescu, prietenul unchiului meu Radu Grunau, nutrea aspiratii vanitoase in a-l inlocui pe Eugen Cristescu, seful SSI al generalului Antonescu. Fara a avea convingeri legionare si numai din pragmatism, a incercat sa profite de rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941, participand la evenimente. In fruntea unei autocoloane a sustras cu documente falsificate de la Arsenalul armatei de la Targoviste o cantitate apreciabila de arme si munitii pe care a transportat-o la Bucuresti, in vila lui Malaxa (simpatizant legionar) din Aleea Alexandru/ cartierul Filipescu. De aici s-a alimentat cu armament sediul miscarii legionare (strada Roma) si asediul asupra palatului din Piata Victoriei in care se baricadase maresalul Antonescu.

Desi Radu Grunau nu participase la rebeliune si se dezisese formal de Mouck Sanatescu de ale carui actiuni nu avusese habar, notorietatea prieteniei lor i-a dat prilejul lui Elefterescu sa il inlocuiasca, mutandu-l de la Escorta Regala la Regimentul 9 Calarasi Cobadin (langa Constanta).

Mouck Sanatescu a fost degradat in fata unitatii sale pentru participare la rebeliunea legionara a fost condamnat la 25 de ani. Prin influenta fratelui sau, generalul Constantin Sanatescu, seful Casei Regale a regelui Mihai, proaspat rege al Romaniei, a reusit sa fie salvat de la Aiud unde pe langa degradare isi ispasea condamnarea. Evenimentul s-a produs cand Himmler, seful SS-ul german a avut o consfatuire chiar cu Mouck Sanatescu, care era inca detinut. La interventia lui Himmler, Mouck Sanatescu a fost eliberat in martie 1943 printr-un decret special, fiind racolat pentru serviciile de spionaj germane. A plecat din tara in Orientul Mijlociu. Peste un an, fiind intr-un concediu de trei zile la Bucuresti, a prins evenimentele de la 23 August ‘44. A reusit miraculos sa iasa din efectele colaborarii cu nemtii, datorita fratelui sau, ajuns primul premier roman de dupa 23 August.
A ramas un civil boem. Obisnuia sa impuste din excentricitate stancute/ciori, dupa care le pregatea pane. Am mancat si eu.
“Alice, chioambo, fa-mi niste chiftelute cum numai tu stii sa faci!”, striga pe sub geamul nostru. Intra in casa, bea cateva pahare de vin si pleca, la fel de ciudat precum sosise, cantand in deradere si cu glas baritonal Internationala.

In vacantele si excursiile facute la munte am fost ghidat pe pozitiile co-beligerantilor din 1916-1918. Tata mi-a aratat la Paraul Rece/Predeal pozitiile romanesti si la Bran (pe Magura) pozitiile austro-ungare. Intelegeam ce se intimplase si eram deosebit de receptiv la toate explicatiile.

Toate acestea la un loc au dus spre o venerare a traditiei armatei si un interesa deosebit din partea mea. S-ar fi zis ca prin aceste argumente am sa imbratisez si eu cariera militara.
Dar niciodata nu m-am gandit la asa ceva, si totul a ramas la intelegerea evenimentelor prin perspectiva militara. Si mai tarziu, la o pasiune de a sintetiza cele citite pe parcursul a zeci de ani despre evenimentele cu care am fost contemporan, unele din analize fiind publicate in “Zodii in cumpana”, revista editata in Germania de Casin Popescu.


Sursa foto:
-Slanic Moldova - Parcul (1937) / www.slanic-moldova.info
-Romanians & Popcorn / Dacus Viator / Time, 25 aprilie 1932
-La moartea Reginei Maria / Ilustratiunea Romana (iunie 1938)

Mouck Sanatescu. Mantzi.

(->1948)

Asa cum am spus, Radu Grunau era bun amic cu Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu. In perioada interbelica, dupa petreceri la localuri in centrul orasului, se retrageau spre case pe Calea Victoriei.
Cu cravasa sau cu sabia de la uniforma, stingeau lumina de la felinarele cu gaz "aerian" pana la Piata Victoriei.

Radu Grunau venea spre casa din strada Paris, Gheorghe Florescu ramanea la casa lui de langa Statuia Aviatorilor, iar Mouck Sanatescu se retragea pe strada Popovici (astazi Docentilor).

Cei doi sau alti colegi de la Escorta Regala erau invitatii lui Radu Grunau la via Radalicella, pentru degustari de vin si tescovina.

[foto: Mouck (stanga) si Radu Grunau (dreapta) calare pe butoaie, impreuna cu Sandi Anastasescu]

In jurul anului 1935, o doamna elvetianca a sosit la Bucuresti impreuna cu o maimutica extrem de ghidusa, pe nume Mantzi. Urmand sa plece in Turcia, doamna din Elvetia vroia sa-si protejeze maimuta de clima torida de acolo si a lasat-o in custodia doamnei Sanatescu, mama lui Mouck si a generalului Mihai Sanatescu (care nu locuia cu primii doi).

Aranjamentul era pentru jumatate de an, urmand ca la reintoarcere, doamna din Elvetia sa-si recupereze maimutica.
Mantzi avea propria garderoba, constand in 24 de perechi de pantaloni cadrilati, de culori diferite, avand bretele.

Mantzi, o buna observatoare, a inteles cum se face focul la sobele de teracota: se luau coli de hartie, se turna gaz peste ele si se dadea foc. In lipsa lui Mouck de acasa, i-a luat solda de pe birou si a procedat intocmai cum vazuse. Dupa ce a raspandit o parte din bancnote prin camera, a intetit focul cu restul…

In lipsa lui Mouck, plecat la cazarma din Plevnei, Manti ramanea cu doamna Sanatescu. A observat cum prietene din cartier ale stapanei casei, fiind invitate ca de obicei la o cafea in curte, se asezau pe niste fotolii impletite. Strangand in gura mai multe ace cu bolduri colorate luate dintr-o pernita de croitorie, Manti se furisa in spatele fotoliilor si avea satisfactia sa intepe la fund pe venerabilele musafire ale doamnei Sanatescu, creand ilaritate prin topaiala ei vesela.

In alte randuri, Manti astepta cuminte in pomii din curtea interioara care se revarsau spre poarta de la intrarea stradala, prinzand, nu intamplator, ora la care fetele adolescente de la liceul Tudosca Doamna isi terminau cursurile si treceau pe trotuarul din fata portii. Cu agilitate de invidiat, Manti sarea din craca in craca, ultima saritura avand ca obiect coditele fetelor, pe care le speria ingrozitor.

Nici eu cand veneam cu bicicleta in vizita la Mouck nu eram scutit de farsele maimuticii. Vazand pe Mouck cum isi umfla cauciucurile bicicletei si de multe ori isi scimba ventilul prin desurubare, ii venea ideea ca trebuie sa faca si ea la fel la bicicleta mea, lasata in gradina casei de pe strada Popovici. Partea proasta este ca Manti, probabil pentru a nu rataci suruburile de la ventil, le baga in gura, spre a le pastra. Cand ma apropiam sa-mi iau bicicleta o gaseam desumflata, iar Mantzi, care vroia sa se grozaveasca, era catarata pe o craca in pom si se agita, facand tambalau mare…

A sosit si clipa intoarcerii din Turcia a doamnei elvetience, care conform intelegerii urma sa o ia pe Mantzi inapoi. Pe parcurs, doamna Sanatescu, care se atasase colosal de maimutica, in ciuda farselor si imprevizibilitatii acesteia, a propus sa plateasca o despagubire, oricat de mare, pentru a o pastra pe Manti.

Doamna din Elvetia nu a fost de acord. In presa vremii (Universul), la rubrica Intamplari din Capitala, s-a relatat cu amanunte disputa dintre cele doua doamne care ajusese in pronuntare la Judecatorie. Intr-un final, Mantzi a ramas in continuare in custodia doamnei Sanatescu.

In 1948, dupa o arestare de catre Interne de doua saptamani si o eliberare norocoasa, Mouck Sanatescu a fost luat noaptea cu o masina si dus pe Soseaua Targoviste. S-a simulat pentru intimidare asasinarea lui, fiind abandonat pe sosea. Acasa a gasit o scrisoare in care era avizat de organele represive ale MAI-ului sa paraseasca Bucurestiul in 48 de ore, impreuna cu Marie, sotia lui, pentru un domiciliu fortat la Ramnicu Valcea.
A fost ultima data cand Mantzi si-a mai vazut stapanul, ea ramanand in strada Popovici cu doamna Sanatescu. La scurt timp (se facusera 4 luni de la abdicarea Regelui Mihai), doamna Sanatescu nu a mai fost tolerata in strada Popovici, mutandu-se cu chirie.

Dupa 6 ani si jumatate (in vara lui 1954), Mouck Sanatescu a venit in Bucuresti, bolnav de silicoza, dupa ce trebuise sa lucreze cu pickamerul, ca muncitor necalificat. L-am intalnit, fiind dupa prima eliberare. Nu am aflat ce se intamplase cu doamna Sanatescu si cu Mantzi.

Schimbari de domiciliu

(1942-1947)

La scurta vreme (toamna lui 1942) parintii mei s-au despartit. Domiciliul nostru din Sanatescu 50 a fost parasit de catre toti membri familiei, pana la pronuntarea sentintei de divort. Astfel, eu am plecat in casa bunicilor strada Paris, in grija lui tanti Ella.
[foto, in curte]

Tata s-a mutat in cladirea Academiei Militare, iar mama si sora mea, Sanda, au facut o iarna intreaga la via Radalicella (Valea Mieilor/Urlati) (iarna 42-43)

Intre timp, sora mea fusese incredintata mamei, iar eu am fost dat in grija tatalui meu. Dupa o tentativa esuata de a sta cu tata intr-o camera a caminului ofiterilor de la Academia Militara, tata a convenit cu familia Grunau din strada Paris 13 ca sa intru in custodia lui tanti Ella, sora mamei.

Casin Popescu se mutase in casa inca din primavara.
Mama si Sanda au revenit in Sanatescu 50 in toamna lui 1943, dupa inchiderea muncilor la vie, perioada in care mama si Casin s-au casatorit civil.

Incepand cu toamna lui 1943 am alternat sederile mele in strada Paris (indeosebi iarna) cu cele din Sanatescu 50. Acest provizorat a durat pana la bacalaureat si admiterea la Politehnica, dupa care am revenit la mama mea, in Sanatescu 50.

Bombardamente

(1944) In primavara anului 1944, Romania avea un cutit intre coaste prin prezenta armatelor sovietice, care dupa ce au castigat la sfarsitul iernii Cernautiul, s-au oprit foarte aproape de nordul Iasiului, unde au stationat obsedant aproape 6 luni de zile. La 19 august, puhoiul de gloate motorizate partial de americani (prin Murmansk si Arhangelsk) a dezlantuit o ofensiva decisiva prin cele doua fronturi (grupari de divizii) ucrainene conduse de maresalul Malinovski (Iasi) si Tolbuhin (Tighina-Chisinau).

 
Suntem la sfarsit de martie 1944, cand printr-o directiva a Ministerului Educatiei Nationale s-a anuntat precipitat ca anul scolar trebuie sa fie inchis pana la 31 martie. Eu eram la sfarsitul clasei a V-a.
In curtea noastra din Sanatescu 50, in spatele gradinii dinspre gardul Elias-ului, ordonanta tatei a sapat o transee descoperita in forma de L, conform unei directive a Primariei Bucuresti. In casa din strada Paris nu s-a procedat la fel, scontandu-se in mod relativ pe beneficiul pivnitei. Spitalul Elias din vecinatatea casei din Sanatescu era vopsit pe acoperisuri cu un disc mare alb avand o cruce imensa rosie. Se spera ca in virtutea Conventiei de la Geneva sa nu fie bombardat. Intregul ansamblu al cladirilor era ocupat in exclusivitate de ranitii din Luftwaffe (aviatia germana). Foarte adesea, de la balcoanele spitalului, rasuna obsesiv din acordeoanele ranitilor germani, celebra melodie Lilli Marlene, cantecul armatei germane.

Cladirile alaturate (Crucea Rosie a Armatei, Institutul Geografic Militar si Depozitul de Medicamente) erau asigurate cu aceleasi insemne pe acoperisuri.

4 aprilie ’44 era o zi foarte frumoasa, cu soare de primavara. Ma aflam cu prietenii mei in vacanta “de vara” timpurie. Eram cu bicicletele in zona lacurilor Herastrau-Baneasa, in parc. Deodata a sunat alarma aeriana de proba, alarma care fusese anuntata in prealabil in cadrul unor exercitii de aparare pasiva. Nu aveam de ce sa ne facem griji. Cand insa am auzit dinspre Chitila bufnituri puternice, ne-am dat seama imediat ca era vorba de un bombardament.

Ne-am risipit rapid, fiecare in directia domiciliului sau. Am ajuns in curtea casei mele unde am gasit pe cei patru: mama, Casin (tatal meu vitreg), Vlad (fratiorul meu de 3 ani) si Sanda (sora mea). Ma asteptau nelinistiti. Ne-am precipitat spre transee unde ne-am adapostit. Pe diagonala curtii noastre, dinspre Bucurestii Noi-Chitila, zburau spre directia Pietii Victoria escadrile intregi, nenumarate, de avioane. Siluetele lor argintii, straluceau in soare la o inaltime de 2,000 metri. Intre timp, artileria anti-aeriana dadea o foarte slaba si sporadica riposta. Aviatia de vanatoare germana si romana era complet absenta. Aviatia americana venea in premiera in Bucuresti. 

Am aflat mai tarziu ca avioanele erau de tip Liberator (avand 4 motoare). Cu un an in urma atacasera obiectivele de pe Valea Prahovei venind de la Benghazi (Africa de Nord). Acum veneau de la Foggia (sudul Italiei), de la cea mai mare baza aviatica, recent cucerita de americani. 

Prapadul a fost de mari proportii in triajul de la Chitila. La fel si in Gara de Nord si Gara Basarab, aglomerate la acea ora cu mii de refugiati care asteptau trenurile spre Banat si Oltenia. Atunci a murit si artistul Vasilache (Stroe si Vasilache), facut “afis” pe zidul cladirii langa care a fost surprins, un bloc de vis-à-vis de intrarea la Gradina Botanica… Imediat cum zgomotul avioanelor a disparut, am plecat cu bicicleta spre gara. Am luat-o in primul rand prin Piata Domeniilor. Pe strada Aviator Stalpeanu si pe Bulevardul Filantropia am vazut mai multe membre aruncate de suflul bombelor. Imi amintesc si acum de mana dislocata a unei femei. Avea inele pe degete. Am pedalat pe Filantropia spre Banu Manta. Pe drum am fost atras de lumea care alerga spre strada Karol Knapp (paralela cu Virgil Plesoianu) unde erau insirati proaspat, pe trotuar, vreo 20-30 de trupuri, victime ale suflului bombelor cazute in vecinatate. Vecinii adusesera lumanari care ardeau direct pe trotuar. 

Am ajuns pe Titulescu. Erau oameni ucisi numai datorita suflului. De-a lungul caii ferate, la Basarab si Gara de Nord, sinele erau in pozitie verticala si torsionate. Magazinele de pe Calea Grivitei [foto stanga] ardeau, incat cu greu te puteai adaposti pe firul drumului (strazii). Fierbanteala dezastrului dogora dinspre ambele trotuare. De la Gara de Nord [foto dreapta] spre oras nu fusese inregistrata nici o avarie. In schimb inspre Chitila si Bucurestii Noi trenurile fusesera parca rasucite in aer. Lucru interesant, exista o exceptie. Cazuse o bomba, una singura, pe casuta de paza a soldatului german din fata hotelului Ambasador. Ramasese neexplodata. 

La intoarcere am trecut prin Piata Victoriei si m-am oprit la casa din strada Paris. Zona respectiva fusese complet crutata de acest prim bombardament. Ulterior, la celelalte bombardamente, in special la cel de Pasti, cartierul a fost mutilat prin bombe incendiare. Casa bunului meu prieten Mircea Mavriki, casa situata pe strada Mexic a ars complet atunci, impreuna cu toate lucrurile personale ale familiei lui. Ca o curiozitate, mai spun ca inca din timpul bombardamentului, cerul dinspre Cartierul Grivita s-a umplut cu fulgi de pasare! Lumea vorbea ca fusese atinsa o fabrica sau un depozit de mobila din zona Caii Grivita.

  

Parcul Domeniilor nu fusese atins decat cu cateva exceptii, cateva bombe au cazut in zona Facultatii de Agronomie si a strandului Kiseleff. In curtea facultatii fusese amenajata o transee mare unde si-au gasit sfarsitul 400 de studenti. 

Dupa incetarea sirenelor de alarma, am constatat cu toti vecinii ca apa nu mai functiona. La fel si electrica. Pana a durat toata noaptea. A fost o noapte in care am stat mai mult treji.
A doua zi, Casin Popescu a adus un camion cu prelata din strada Vasile Lascar, unde era sediul STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti). Casin era angajat la STB ca “inginer prim”. Societatea era condusa de profesorul Luca Badescu (avea o vile splendida, din caramida aparenta, pe Soseaua Jianu), iar adjunct era un domn, Gabriel Popescu (amandoi ingineri consacrati). Am incarcat mobilier mic, mai multe bagaje si la urma bicicleta mea. Mama statea in cabina cu soferul, cu Teti si cu Vladi. Eu cu Casin stateam in cala camionului. 

Am plecat spre casa de la Via Radalicella la ora trei dupa-amiaza, bucurandu-ne ca scapam din Bucuresti inaintea unui alt posibil bombardament. Pe soseaua nationala spre Ploiesti am fost opriti de Jandaremeria germana (pe uniforma aveau aplicat un semicerc metalic). Toate vehiculele au fost obligate sa intre in padurea Baneasa. Alaturat se auzeau motoarele avioanelor de vanatoare germane decoland. Dupa trei sferturi de ora Jandarmeria ne-a dat voie sa reintram pe soseaua spre Ploiesti. Cand am ajuns la Romanesti, chiar inainte de Ploiesti, bombardamentul anterior, despre care nu stiam nimic se terminase. Flacari puternice si coloane de fum izvorau de la rafinariile lovite. Dupa ce am traversat calea ferata trecand peste pod, am ajuns in fata garii Ploiesti Sud. De aici, de unde se deschidea bulevardul spre centru, am constatat ca accesul era impracticabil. Am fost obligati sa o luam pe una din strazile secundare, pastrand sensul de inaintare spre centru. Cam pe la mijlocul strazii mi-a venit nefericita idee sa scot capul peste prelata, cand am simtit subit o usturime la gat. Capul parca mi se intorsese spre ceafa. Acrosasem un fir de telefon, cazut probabil in urma unei avarii de la bombardamente. Din fericire m-am ales doar cu o rana urata pe gat. Am iesit spre soseaua Bucov-Buzau si am inaintat spre Valea Calugareasca. Dintr-o data mersul circulatiei aproape ca s-a sugrumat. O coloana nesfarsita de soldati romani dintr-o unitate decimata se retragea spre refacere in interiorul tarii. Soldatii aveau intiparita pe fete expresia groazei. Am sosit la vie unde am descarcat lucrurile aduse. Casin s-a reintors cu autocamionul in Bucuresti. Evenimentele verii lui ‘44 legate de bombardamentele din imprejurimile Ploiestiului sunt zugravite aici.


surse foto:
-Bucharest bombed (April 4, 1944), www.wikipedia.org
-Bucuresti, dupa bombardamentele americane (aprilie 1944) / www.tramclub.org / Antoniu <- Arhivele Nationale Istorice Centrale

Descompunerea armatei

(1944-1947)

Tatal meu imi scrisese de mai multe ori despre activitatile MTR-ului (Munca Tineretului Roman). Era la Breaza, unde era adjunctul generalului Palangeanu (pana la 23 August ’44).

Dupa armistitiul de la 23 August, Radu Grunau a fost transferat de la Tintea in zona Lugojului (Banat). Aici s-a creat o noua armata, armata 1, compusa in principal din unitatile pastrate impotriva Ungariei. Regimentul de Cavalerie 9 Calarasi condus in continuare de vechiul lui comandant, Radu Grunau, s-a angajat in ofensiva pe directia Budapestei. Au participat la lupte chiar in capitala Ungariei, la hipodromul si la cimitirul orasului. Ulterior, pentru ca gloria armatei romane sa nu fie asociata cu iminenta cadere a Budapestei, sovieticii au ramas in exclusivitate angajati pe asediu. Radu Grunau impreuna cu regimentul lui a fost transferat in Muntii Tatra. Capitularea Germaniei din 9 mai 1945 l-a gasit in luptele de la Brno.

S-a intors in tara unde armata incepea sa se politizeze sub comanda politrucilor proveniti din diviziile Tudor Vladimirescu si Horia, Closca si Crisan (unitati cu personal “reeducat” in prizioneratul din Rusia; adjunctul politic al diviziei Horia Closca si Crisan era Valter Roman…).
Radu Grunau, care era foarte apreciat in postura de colonel si sef de regiment de cavalerie, a fost rasplatit decernandu-i-se sefia Cercului Teritorial Bucuresti, amplasat pe Aleea Filipescu (Modrogan de astazi). Aici a rezistat ca mare centru de coordonare al armatei pana in ajunul abdicarii Regelui Mihai (1947).

Cu un an mai devreme, tatal meu a fost trecut prematur in rezerva, armata fiind in “reorganizare”. Astfel, in 1946, la doar 48 de ani, se curma o cariera exemplara, cu performante deosebite realizate la IMEF, ANEF, Cercetasie, Strajerie si MTR.

Incepand cu toamna lui 1947 eram student in anul I la Politehnica. Intr-o dimineata de sfarsit de decembrie am fost in ultimul moment anuntat de unchiul meu ca mi se da un Horsch cu sofer cu care sa ma duc la vie. Si pentru prima data sa platesc eu insumi oamenii si sa organizez toate treburile restante intr-o prezenta de 24 de ore. Am fost plin de importanta ca acolo unde tan-tan-tane si succesiv mama mea, Alice Grunau, facusera aceasta treaba, urma sa ma angajez in mod direct si eu.
La intoarcere am facut o bucla prin Ploiesti, vizitand-o pe vecina mea de la vie, Viorica Voichita, care a fost foarte impresionata vazandu-ma intr-o masina de comandament.

Dupa 30 decembrie 1947, Radu Grunau a fost si el in scurta vreme trecut in rezerva. In acest nou context s-a dedicat administrarii viei. Stramutat pe o noua suprafata la Jercalai, va dona in cele din urma via catre Patriarhie (1955).

Impotriva destinului

(1945-1948)

Suntem pe 8 noiembre 1945. Astazi este si ziua de sfant a Regelui Mihai, ramas un simbol al libertatii si demnitatii romanesti in lupta cu ocupatia sovietica. Armata rosie este stationata de un an in tara si ca urmare a presiunilor exercitate, dublate de lipsa unei reactii ferme din partea aliatilor ocidentali, guvernul impus Romaniei este unul comunist, condus de Petru Groza.

Regele Mihai primise de la Stalin ordinul Pobeda/Victoria si prezenta sa in fruntea statului parea inca solida. In contextul in care occidentalii nu recunoscusera guvernul lui Petru Groza, regele intra in “grava regala”, refuzand sa mai semneze decretele guvernului, dupa ce solicitarea demisiei premierului fusese declinata.

M-am dus la amicul meu Andrei Doneaud care ma invitase sa-l vizitez la locuinta tatalui sau. Trebuia sa ajung pe strada Episcopiei, langa Ateneul Roman.
Am trecut de la autobuzul care m-a lasat in Piata Romana prin strada Clemenceau, unde din balconul de la strada al sediului PNT-ului (condus de Iuliu Maniu si Ion Mihalache), vorbea inflacarat Ella Negruzzi. La intrarea si iesirea strazii erau puternice cordoane formate din agenti ai Internelor (oamenii lui Teohari Georgescu). Cu greu am trecut de cordon. In Piata Palatului se stransese in mod neorganizat foarte multa lume. Pe masura ce timpul trecea, veneau din ce in ce mai multi oameni, cu toate barajele din jurul pietii, filtre care cautau sa pre-intampine o iminenta manifestatie a partidelor istorice.

M-am indreptat catre blocul cu ascensor al lui Andrei D., nu am stat mult timp in vizita si am plecat in nici o ora, curios si dornic de a fi prezent la ceva care presimteam ca avea sa fie important.

In acest rastimp piata se umpluse cu un numar foarte mare de manifestanti, intimidati de raidurile in circuit inchis a 16 autocamioane sovietice demodate, tip ZIS. Camioanele erau ale CFR-ului si erau pline cu agitatori comunisti care vociferau si scandau contra manifestantilor. Din ce in ce viteza in circuit a autocamioanelor a scazut datorita multimii ce se coagula incontinuu. La un moment dat, camioanele nu au mai putut inainta si opozitia manifestantilor a devenit agresiva, rasturnand unul din camioane. S-a auzit un zgomot metalic provenit de la rangile si barele metalice cazute pe caldaram. A fost suficient acest zgomot pentru ca multimea sa devina violenta. S-a dat foc camionului. Rotile de cauciuc raspandeau mult fum si un miros innecacios.

In acel moment am iesit din piata, am traversat bulevardul Bratianu si m-am dus la cateva sute de metri, la sediul PNL-ului de pe strada C.A. Rosetti. Sediul era in casa Bratienilor, pusa la dispozite pentru partid. Din subsol pana la mansarda erau birouri.
Eu frecventasem aceasta cladire saptamanal, fiind inrolat cu carnet in organizatia colegiala (de licee) a tineretului liberal condus de catre Radu Campeanu, I.V. Sandulescu si Michel Popescu (dovedit ulterior ca agent al Internelor). Tineretul PNL-ului era reprezentat in cadrul biroului politic al partidului de catre ilustra persoana a lui Mihail Farcasanu (imediat dupa inscenarea episodului Tamadau si intrarea in ilegalitate a celor doua partide istorice avea sa fuga in SUA, devenind responsabilul guvernului pentru probleme ideologice europene). Alaturi de mine se inscrisesera mai multi colegi de la Titu Maiorescu, printre care colegul meu de banca Andrei Doneaud, Paul Cretulescu si Radu Spiru Haret. Seful organizatiei colegiale a fost la inceput nepotul Bratienilor, Dinu Zamfirescu, prin “interventii” de la “centru”. A fost inlocuit de bunul meu prieten de la Liceul Francez, Sandu Misirliu. La partid am intalnit si alti prieteni buni din societatea de pe Jianu: Ion Nasta si Serban Zonner.
Se zvonise cu cateva zile inainte ca va fi un mars protestatar al PNL-ului in Piata Palatului. Acest lucru s-a confirmat in ajunul lui 8 noiembrie, cand la o serie de cinematografe mari s-au aruncat sute de manifeste, pe intuneric, de la balcoane spre parter. Actiunea fusese organizata de Radu Campeanu.

Vazand ce se intampla in Piata Palatului am vrut sa ma alatur coloanei PNL, care banuiam va pleca de la sediu. Nu ma inselasem. In strada deja incepuse sa apara varful coloanei care se organizase intre timp. Eram pichetati de politisti, pe stanga si pe dreapta. Numarul liberalilor, membri si simpatizanti, s-a marit pe parcurs, pana sa ajungem la cofetaria Scala. Nu am putut sa facem dreapta spre piata, fiind fortati sa inaintam spre Universitate. Pe parcurs ni s-au alaturat mii de oameni. In fata statuii lui Mihai Viteazul, toti cei din coloana au primit stegulete de hartie, tricolore. De aici ne-am urmat drumul, rostindu interminabil, pe tot parcursul: “Regele si Patria!” si “Toata lumea la Palat!”

Am ajuns la intersectia cu Calea Victoriei unde era un formidabil baraj al fortelor de ordine, pe sensul spre piata. In foarte scurta vreme, barajul s-a pravalit sub presiunea formidabila a multimii care impingea din spate. Au fost chiar cateva accidente cu oameni cazuti si calcati in picioare.
Am inaintat pe Calea Victoriei. In dreptul geamurilor de la Palatul Telefoanelor au aparut baticuri multicolore, fluturate de operatoarele din tura, in semn de solidaritate. Pana in Piata Palatului aveam drum deschis.

Ajunsi in piata ne-am oprit din cauza oamenilor care erau deja stransi in tot spatiul din fata palatului. Fumul negru inca mai persista si dinspre terasa Ministerului de Interne se auzeau voci la megafoane, somandu-ne sa ne retragem din piata. Din partea cealalta a pietii (inspre strada Clemenceau), dupa multe peripetii, grupul organizatiilor studentesti de la ASE (liberali si taranisti) care se unise cu coloana membrilor si simpatizantilor PNT a reusit sa intre in piata.

In fata la Athene Palace, un ofiter american iesit din hotel, a fost identificat instantaneu dupa uniforma. A fost pe loc imobilizat, luat pe brate si aruncat pe sus, multimea strigand din toate piepturile: “Liberty! Liberty!”

Pe statuia ecvestra a regelui Carol I (autor - croatul Ivan Mestrovici) din mijlocul pietii, pe treptele dinspre palat se urcasera cativa mutilati de razboi cu carje. Dupa ‘90, Dan Amedeu Lazarescu pretindea ca el a fost acolo si a rostit un discurs. Discurs a tinut insa numai Radu Campeanu, catarat pe gardul Palatului, intr-un vacarm in care nu putea sa se faca foarte inteles.

Regele Mihai nu era in palat, fiind la Peles. Lumea nu stia si il astepta sa iasa in balcon. In piata era un delir. Se canta din toate piepturile “Desteapta-te romane!” si “Pe al nostru steag e scris unire”. Toata lumea scanda cu intermitente: “Regele si Patria!”. Cred ca a fost cea mai mare participare inregistrata vreodata in piata. In relatarile ziarelor de opozitie: Dreptatea si Liberalul se aprecia participarea la 300,000 de oameni. Ca un zvon rece, s-a raspandit stirea ca unitati ale armatei sovietice erau cantonate pe Stirbei Voda, dupa ce venisera dinspre Plevnei.
Despre aceste momente dramatice, peste zeci de ani, Radu Campeanu a afirmat ca sub impulsul navalnic al manifestatiei s-ar fi putut lua puterea, dar numai pana la probabila interventie in forta a Armatei Rosii.

In clipele urmatoare s-a declansat actiunea de riposta, prin tragere directa de pe terasa Internelor (viitorul sediu al Comitetului Central al PCR). Se tragea in plin, in multime. Contra-riposta a venit de unde nu se astepta nimeni, de pe terasa vecina cu internele, cea a Ministerului Aerului si Marinei, unde cativa ofiteri, iesiti cu megafoane strigau catre cladirea Internelor: “Criminalilor, nelegiuitilor, opriti focul! Opriti masacrul! Nu mai trageti in populatie!” Ofiterii patrioti erau si ei inarmati si la scurt timp tirurile indreptate catre piata s-au oprit.

Am reusit cu greu sa ma retrag spre biserica Boteanu. Doua ore mai tarziu, am revenit in piata. Multimea se imputinase la o treime, iar spre marginea pietii dinspre Interne circulau grupuri suspecte de civili care rapeau cate 2-3 manifestanti si ii duceau inspre beciurile cladirii. Dupa ora 8 seara totul se linistise.

Ca o ironie a sortii, victimele (din randul manifestantilor anti-comunisti) manifestatiei de la 8 noiembrie 1945 au fost ingropate la intrarea din Piata Bazaltin a parcului Herastrau. Propaganda rosie le-a prezentat ca fiind muncitori omorati de catre simpatizantii partidelor istorice. Incepand cu anii ’50, in mod subit subiectul victimelor nu a mai fost pomenit.

Aceasta manifestatie de protest impotriva ocupatiei sovietice si a comunismului instaurat de tancuri, si nu prin vointa populara, a fost fara egal in sud-estul Europei, prin numarul record de oameni veniti in majoritatea lor spontan.

Ulterior intrunirii ministrilor de externe ai SUA, Marii Britanii si URSS-ului in toamna aceluiasi an la Moscova, guvernul Romaniei decide cooptarea partidelor de opozitie in guvern, intr-o masura voita a detensiona pe moment tensiunea sociala. Participarea opozitiei a fost numai simbolica, ca ministrii fara portofoliu fiind numiti (ianuarie 1946) Mihail Romniceanu (PNL) si Emil Hatieganu (PNT). Totodata s-a hotarat organizarea de alegeri libere pentru 19 noiembrie 1946, scrutin care va fi fraudat de comunisti.

Campania electorala s-a deschis din vara anului 1946. Intrand in vacanta mare, l-am invitat la via noastra de la Valea Mieilor pe colegul meu de banca de la Liceul Titu Maiorescu pe Andrei Doneaud.
Inainte sa plecam ne-am dus la sediul central al PNL-ului, la Gill Manescu, care era membru in biroul politic al partidului. Acesta ne simpatiza, cunoscandu-ne de la organizatia colegiala a tineretului liberal. Ne-a fost repartizat materialul electoral, care consta in afise mari pentru lipit pe cladiri sau garduri, manifeste de toate marimile pentru lipit pe stalpi sau garduri precum si fluturasi care se dadeau trecatorilor.

Dotati cu materialele respective, impachetat cu greu intr-un rucsac purtat de mine, am plecat spre vie cu motocicleta BMW 250 a lui Andrei. Ne-am oprit la Ploiesti la Cancelaria judeteana a PNL-ului, la persoana recomandata de Gill Manescu printr-o scrisoare: Doru Bordeni - seful tineretului liberal din Prahova. Acesta, vazandu-ne prima oara, ne-a verificat delegatia. Convingandu-se ca totul e in regula, ne-a mai dat si alte afise mai mici ca dimensiuni si ne-a urat succes.

Sositi la via Radalicella, la scurt timp am luat legatura cu organizatia PNL locala si ne-am pus pe treaba. Am vizitat gospodariile din vii, urcand pe dealurile de pe malul drept al Cricovului pana la Schiau si coborand pe la Verbila.

A doua zi am intrat in targul Urlatiului, intrebuintand mare parte din materialele PNL. Nu mica ne-a fost mirarea cand am fost acostati de doi muncitori sondori, mai mari decat noi (care aveam 17 ani). Muncitorii ne-au comunicat ca suntem arestati in numele “partidului”. Ne-au condus in cladirea Primariei, unde o aripa a constructiei (subsol, parter, etaj) era in folosinta politiei de mai multi ani. Cei doi activisti comunisti, fara sa ne loveasca, ne-au introdus in beci.

Cunoscutii din Urlati au luat legatura cu mama mea, care era si ea la vie. Mama primise in aceeasi zi vizita unei doamne cu multa personalitate, Natalie Slivici, presedinta activa a ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania). La rugamintile mamei, doamna Slivici s-a deplasat la centrala telefonica din Urlati si a luat legatura cu secretarul de stat la Interne (liberal din partea gruparii Tatarescu, aflata la putere), Gheorghe Vantu. Ministru era, cum am mai spus, Teohari Georgescu. Operativ, domnul Vantu a sunat la politia din Urlati, unde a dispus eliberarea noastra.
Intre timp, cei doi activisti ne confiscasera materialele electorale avute asupra noastra, precum si insignele PNL (un trifoi cu patru foi, cu drapelul Romaniei, avand in centru pe Dinu Bratianu). Pusi in fata unui fapt implinit, Tudor Ghita si Gheorghe Lampa, cei doi activisti (mai traiau in 2008) erau nervosi, spunand ca dupa datele adunate de ei, noi am fi depus activitate potrivnica guvernului pe dealurile de dincolo de Cricov.

Mai tarziu, in martie 1948, gasindu-ma cu Andrei Doneaud in ancheta la Interne, ni s-a comunicat ca suntem dusmani ai poporului. Pe langa alte capete de acuzare ni s-a spus ca am activat consecvent si la 8 noiembrie 1945 si in vara lui 1946 cand am fost arestati la Urlati si identificati ca apartenenta liberala.

Ce nu aveam sa stim decat peste multi ani, unii din noi platind un pret mare, era ca la Conferinta de la Ialta cele trei puteri aliate isi stabilisera sferele de influenta. Romania intrase in zona sovietica de influenta. Eram tradati de catre puterile occidentale, care alesesera Grecia in locul nostru. In special de catre Marea Britanie care urmarea sa-si conserve influenta coloniala din bazinul Marii Mediterane.


Sursa foto:
-afis liberal (1946) – www.obiectivdevaslui.ro / Paul Zahariuc – Alegerile din 19 noiembrie 1946: Frauda morala sau materiala?