Introducere

Intre Parcul Bonaparte si Parcul Domeniilor s-au petrecut primii 18 ani din viata mea.

Am fost legat de cele doua case, cea de pe strada Paris in care m-am nascut si in care am mai stat pe parcursul anilor - dominata de autoritatea bunicilor Grunau - si cea de pe Aviator Sanatescu, unde am crescut.

Scoala primara de pe Monetariei si Liceul Titu Maiorescu, strandul si stadionul de la sosea, parcul Herastrau, soseaua Kiseleff si hipodromul, soseaua Jianu cu paradele militare sau plimbarile cu bicicleta cu amicii din liceu sunt reperele dragi ale copilariei mele, retraita cu nostalgie si emotie in randurile de mai jos.

Radu Mihai Dimancescu
22 ian. 2010

Familia. Casa parinteasca

Bunicii din partea mamei, Paul Grunau si Eugenia Eustatiu, s-au casatorit in anul 1893.

Paul Grunau era nepotul doctorului Johann Georg Andreas von Grunau (1785-1858), nascut in Germania, la Göttingen, stabilit in tara in anul 1812, medic primar al Spitalului Filantropia. Dr. col. Georg Grunau este intemeietorul si primul comandant (1831-1837) al Spitalului Ostirii, devenit Spitalul Militar Central. Obtine impamantenirea in anul 1857.

Tatal lui Paul Grunau era Adolf Georg Grunau (1821-1892), medic la Spitalele Colentina si Coltea, doctor curant al celor mai insemnate familii din capitala si prieten al revolutionarilor de la 1848 (fratii Bratianu, C.A. Rosseti) si al pictorului Rosenthal.

Nascut la Valsanesti in anul 1860, Paul Adolf Grunau si-a facut studiile in Germania (liceul la Halle si facultatea de silvicultura la Tharandt).

Intemeietor alaturi de Theodor Pietraru al Scolii Superioare de Silvicultura de la Branesti (1893), este detasat in Franta pentru un stagiu profesional de un an la Chambery, in Savoia (sud estul Frantei), ca atasat al Conventiei Forestiere. Aici se naste primul copil, Gabriela (Ella) (1895).

Revenit in tara, devine profesor in Drept si Legislatie Silvica.
Au mai urmat doi copii, Radu (1898) si Alice (1903).


[vezi arbore familie]


Este numit director la Scoala de Silvicultura de la Branesti, unde in 1902, prin demersuri catre Ministerul de Domenii reuseste sa anexeze Padurea Pustnicul ca teren de studiu si practica.
Publica "Istoricul invatamantului silvic in Romania" (1907) si traduce din germana Manual Silvic (1911-1912). Intre 1923 si 1933 este profesor al Catedrei de Administratie Forestiera si Protectia Padurilor in cadrul Scolii Politehnice. Publica numeroase lucrari in revistele de specialitate ale vremii (Revista Padurilor, Viata Forestiera).

Revenind la anul 1903, Paul Adolf si Eugenia Grunau cumpara trei parcele cumulate pe Aleea arh. Louis Blanc A. (Palatul Ministerului Agriculturii, Palatul Facultatii de Medicina si Farmacie din Bucuresti si Palatul Universitatii din Iasi sunt cateva repere din creatia arhitectului elvetian Louis Blanc de la inceput de veac XX).

Aici familia Grunau construieste o locuinta dupa tipicul vremii. Casa avea stucaturi exterioare la cornisele hoch-parterului, un pod inalt cu invelitoare din tabla si un atic spre strada. Erau doua fatade principale. Prima, la strada, avea 3 ferestre. Cea laterala, in stanga, era indreptata spre gradina care avea o suprafata apreciabila. In spate, casa era calcan la calcan cu Garajele Leonida.

In toamna lui 1916 sotii Grunau impreuna cu cele doua fete, Alice (mama mea peste cativa ani) si Ella, s-au refugiat din Bucuresti la via Radalicella (denumita dupa numele celor trei copii) de la Valea Mieilor/Urlati. Bunicul a fost in acea perioada seful Ocolului Silvic de la Verbila de langa Urlati. Fratele mamei, Radu Grunau, face retragerea cu armata romana si il gasim pe frontul din Moldova ca tanar ofiter de cavalerie.
In Bucuresti, la inceputul anului 1918, guvernul lui Marghiloman se straduia sa apere interesele romanesti intr-o capitala ocupata de trupele germane. La via din Valea Mieilor, mama mea care avea 14 ani la inceputul lui 1917, este muscata de un caine turbat. Tata si fiica sunt obligati sa calatoreasca pe calea ferata la Bucuresti, pentru a merge grabnic la Bucuresti pentru tratament. Cei doi gasesc casa din Aleea Blanc ocupata de armata germana. Nemtii se poarta totusi ca un ocupant civilizat, sensibilizat ca li se vorbeste intr-o germana pura. Dupa retragerea trupelor germane, familia se reintoarce in capitala. Gasesc casa intacta, fara nici un lucru lipsa.

M-am nascut in primavara lui 1929 in casa bunicilor mei.

Mama, Alice Grunau, il intalnise pe Ioan Dem. Dimancescu, veteran al primului razboi mondial, capitan de vanatori de munte si absolvent de studii universitare la colegiului YMCA Springfield Massachusetts/USA cu specializarea in educatie fizica.
Mama era prietena cu Domnita Ileana, care s-a oferit sa le fie nasa. Pe tata il stia de la activitatile Clubului Sportiv Peles Sinaia, acolo unde el fusese membru fondator si primul presedinte in anul 1923, pana la plecarea la studii la Springfield.

Prietenia mamei cu Domnita se infiripase pornind de la activitatile ACF-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania), organizatie patronata de Regina Maria. La moartea reginei, in anul 1938, Domnita Ileana prelua presedintia de onoare a ACF-ului.

Atat eu (1929), cat si sora mea Sanda (1934) si fratele meu Vlad (1943) am avut-o pe Domnita Ileana si ca nasa de botez.

Primele mele impresii legate de strada erau asociate cu zgomotele ciudate pe care le auzeam prin ferestrele inalte ale camerei mele.
Cand am mai crescut si am iesit afara, am inceput sa fac asocierile varstei primelor amintiri. Am realizat ca zgomotele ragusite veneau de la claxoanele vehiculelor mecanice numite automobile de catre cei mari, iar sunetele ritmate erau produse de copitele cailor de la trasuri.

Ne aflam in anul 1931. Pentru a doua zi s-a anuntat vizita Reginei Maria. Intreaga familie s-a mobilizat pentru eveniment. S-a pregatit si un tort garnisit cu bomboane.
La ora anuntata, Regina a venit insotita de Domnita Ileana. Au fost primite de stapana casei, Eugenia (Ginca) Grunau (bunica) si fetele ei, Alice (mama) si Ella Grunau (matusa mea). Cele cinci doamne s-au intretinut pe diverse subiecte si s-a mancat si din tort.
Spre sfarsitul vizitei, Regina s-a adresat catre mine: “Am crezut ca mi-ai lasat si mie o bucatica cu bomboane… Nu mai e nici o bomboana...” La care eu, asa cum mi s-a relatat (eram prea mic ca sa-mi aduc aminte), am scos din gura o bomboana nemestecata prea tare si cu o figura nevinovata i-am intins-o Reginei. Spre uimirea tuturor, Regina a luat bomboana si a mancat-o cu foarte mult calm!

Un scurt intermezzo. Casa din strada Braziliei

(1931-1933)

Din cauza intarzierilor tatei (capitanul Ioan (Nelly) Dimancescu) la orele mesei, precum si a altor diferende legate de disciplina rigida germanica a profesorului Grunau, inevitabilul s-a produs. In toamna anului 1931, parintii mei s-au mutat cu chirie intr-un apartament cu doua camere spatioase pe strada Braziliei. Proprietarul era un italian cu o burta imensa, domnul Bardelli. Casa era un duplex bilateral, parter si etaj. Noi locuiam la parterul uneia din unitati. De jur imprejurul cadirii erau trotuare cu dale canelate.
In acest imobil tata mi-a cumparat un automobil mic cu pedale cu care am fost si fotografiat in mai multe ipostaze.

Dalele trotuarului au pavat un “bulevard” foarte larg pentru primele mele curse…
Aproape zilnic faceam cu mama drumul de la noua casa, ajungeam pe strada Washington si de aici in strada Paris (noul nume al Aleii Blanc), la casa bunicilor.

La trei ani am fost internat pentru o operatie de apendicita la Saint Vincent du Paul (Sanatoriul de Maici, devenit spitalul Parhon dupa razboi, in 1948). Impresia mea era ca misunau “gargarite” bleu si albastre, dupa culoarea basmalelor pe care le purtau (asa le-am asemanat la varsta mea frageda; erau maicute infirmiere si surori). La operatie mi s-a facut anestezie totala. Se pare ca s-a pus prea mult cloroform si medicul Alex. Cosacescu nu a reusit sa ma mai trezeasca. Mi-au facut manevre de resuscitare un timp, dupa care m-au abandonat. Singura care a perseverat, facandu-mi respiratie artificiala, a fost tanti Octavie Dimancescu, sora tatalui meu. In cele din urma mi-am revenit…
De la aceasta patanie am ramas cu o foarte puternica alergie la substantele medicale. Cu greu puteam sa intru intr-o farmacie.
Tanti Octavie, salvatoarea mea, avea studii de stomatologie la Paris. Fusese maritata pentru cativa ani cu viitorul profesor si academician Stefan Nicolau (fondatorul virusologiei romanesti), care era de o gelozie extrema. Venea neanuntat in pauzele de la cursuri (asistent fiind) si “verifica” hainele din sifonier si spatiul de sub pat cu miscari ample de umbrela, cautand sa strapunga un rival bine camuflat… Dupa ce se asigura ca nu e nimeni, pleca inapoi la cursuri la facultate.

Dupa ceva timp, tata s-a impacat cu bunicul meu si am revenit in casa din strada Paris la inceputul lui 1933.

Planul casei din strada Paris

Asa cum am mai zis, casa avea doar hoch parter, avand 8 camere de locuit. Camerele aveau o inaltime libera de 4,5 metri si dusumelele erau din parchet. Exista apa curenta, canalizare, sobe de teracota in fiecare incapere. In antre-ul mare, central, erau un semineu din metal. Toate sobele functionau cu gaze.

Ansamblul functional forma in plan un patrat. Spre fundul curtii era amplasat un alt pavilion de dependinte.

Intrarea principala era pe fatada dinspre gradina. Dupa cateva trepte mozaicate urmau cele doua usi masive de la intrare. Tot ansamblul intrarii era inchis intr-o marchiza metalica.
Dupa intrare, central, urma incaperea principala, antre-ul, prevazut de jur-imprejur cu tamplarie inalta de peste 3 metri, vopsita in alb. Toate usile, mai putin cele de la dependinte erau in patru canate.
Spre strada erau situate trei camere. Primele doua dadeau in antreu. In a treia se ajungea prin camera situata la capatul antre-ului, care era biroul lui Paul Adolf Grunau, o incapere octogonala. Doua din colturi erau suspectate ca avand pereti falsi si ma gandeam cand eram mai mare ca pot adaposti bani sau alte lucruri de pret.

Prima camera pe dreapta a fost camera lui tanti Ella, unde am locuit si eu in anii de scoala (iernile lui 1941-43 si din 1943 pana in 1947) pe diagonala camerei, intr-un coltar foarte scump amintirilor mele. Biroul din lemn de nuc [foto], pe care il am si astazi, era al matusii mele.

Camera a doua era camera bunicilor mei. Initial tot ei folosisera si a treia camera de la strada.
Din biroul lui Paul Adolf Grunau intrai, cum am spus, in a treia camera de la strada (camera unde m-am nascut si unde am locuit cu parintii mei in primii ani) la dreapta, iar la stanga intrai in sufragerie. Sufrageria se continua spre stanga cu corpul adminstrativ.

Revenind la antreu, pe stanga exista o camera, comparabila ca dimensiuni cu celelalte. Avea ferestrele la gradina, pe fatada cu intrarea. Aici dormea unchiul meu, Radu Grunau - nenea Radu cum il numeam noi. Biroul sau era dupa a doua usa de la antreu pe stanga, intr-o camera de trecere. Mai departe ajungeai in sufragerie pe o a doua usa de acces.

La stanga, iesind din sufragerie, strabateai o veranda si era intrarea secundara. In fata pe stanga urma camera servitoarei. A doua era baia. A treia incapere era closet-ul. Pe partea dreapta prima usa dadea in bucataria prevazuta cu un geam pe fatada laterala dreapta, opusa celei cu intrarea. In fine, pe dreapta, vis-à-vis de closet, era o scara cu balustrada din lemn care dadea la unica camera dinspre pod. Toate anexele aveau pe jos mozaic.
Un mare dezavantaj era distanta mare pana la WC si baie. Din acest motiv, fiecare dormitor avea un paravan si o oala de noapte. In baie, pe langa lavoar si cada de baie exista si un lavabou din portelan.

Exista o pivnita cu arce de bolta, situata numai sub corpul administrativ. Accesul in pivnita se facea doar prin exterior, prin doua capace mari, in plan oblic. Butoaiele mari se umpleau toamna cu vin adus cu carutele de la Via Radalicella, pe ruta Urzicenilor, dupa halte la hanurile de pe traseu. Carutele intrau in curte, lasand pe jos coceni de porumb folositi la fixarea butoaielor.
In apropierea gardului dinspre strada erau doi stalpi care sustineau o tabela pe care erau trecute sortimentele ce se puteau cumpara: vin alb, rosu, vin negru (Bordeaux) si tuica. Poarta era deschisa si nu se punea problema ca ar putea sa intre si persoane cu alte intentii…
Vanzarea produselor era asigurata pe parcursul intregii zile de catre ordonanta militara a lui Radu Grunau. Era incaltat cu papuci si avea un sort alb. Din cand in cand intra in sufragerie pe intrarea secundara si lua registrul. Il aducea inapoi dupa ce nota soiul, cantitatea vanduta si banii incasati.

In afara de ordonanta militara, serviciile casei erau asigurate de o servitoare care facea piata, seara decontand banii cheltuiti pe baza insemnarilor tinute pe un carnetel.
Pentru treburile de eticheta ale familiei era angajat un “fecior” tanar si politicos, care cunostea oamenii casei si pe invitatii frecventi. Intr-o zi a venit o duba la poarta la noi. Dupa impotriviri a fost saltat. Am aflat ulterior de ce fusese luat. Cu ceva timp in urma fusese muscat de un caine turbat. La scurt timp dupa ce a fost luat de la noi si internat, tanarul a murit.

Parcul Bonaparte, istoria strazilor

Tanti Ella, matusa mea, imi povestise ca in copilaria ei de la inceputul secolului XX, strada Paris se numea Aleea Blanc (A) si se termina foarte aproape de casa noastra, imediat dupa intrarea secundara de la Garajele Leonida (intrarea principala se facea si atunci pe Soseaua Jianu, astazi Bulevardul Aviatorilor). Acolo exista o padurice care tinea de Palatul Sturdza si un pavilion administrativ al acestui palat. Pavilionul era in acelasi stil cu palatul: cu don-jonuri, balcoane si turnulete.

Palatul Sturdza era amplasat la intersectia Soselei Bonaparte (Ilie Pintilie, Iancu de Hunedoara) cu Piata Victoria, prin fata lui circuland si tramvaie. Tot in acei ani, capatul aleii Blanc dinspre Piata Confederatiei (actuala Piata Dorobanti) era obturat si el.

In imediata apropiere a Palatului Sturdza, margand pe Bulevardul Bonaparte, pana sa ajungi la “Directia Tramvaiului Vechiu” (primul depou de tramvaie din Bucuresti, actualul depou Victoria, fost Ilie Pintilie), existau doua alei Blanc, A si B.
Aleile porneau perpendicular din soseaua Bonaparte si se uneau intr-un segment comun, o prelungire a Aleeii Blanc A. Aproape de capatul dinspre Piata Victoria al acestui tronson al Aleii Blanc A (care va sta la baza axului strazii Paris de mai tarziu) fusese construita si casa noastra.


Pentru a evita orice confuzie, astazi strada Louis Blanc coincide cu vechea Alee Blanc A (doar primul tronson, cel dinspre Soseaua Bonaparte), fiind paralela cu strada Argentina (fosta Alee Blanc B) si strada Mexic.

In anii de dupa primul razboi mondial, strada noastra a fost racordata la piata Victoria prin taierea paduricii de langa palat si trasarea pe aliniamentele regasite si astazi. S-au trasat si lotizat si celelalte strazi din jur, care aveau denumiri dupa membri familiei regale (vezi harta 1926). Strada noastra se numea in acei ani Strada Regina Maria.
Circulatia vehiculelor si birjelor dintre cele doua artere (Jianu si Dorobanti) devenise un fapt obisnuit. Mai erau strazile: Principesa Elisabeta, Principele Nicolae, Principele Mircea, Principesa Ileana si Principesa Maria.

Dupa scurt timp, urmare a unei initiative a Primariei vizand punerea in valoare a statutului politico-diplomatic interbelic, se va trece la denumirile cunoscute si astazi, strazile fiind botezate cu numele capitalelor de tari aliate: Paris, Londra, Washington, Roma, Praga, Belgrad sau ale altor taril neutre prietene: Argentina, Mexic etc.
Strada Paris fosta Blanc, fosta Regina Maria, devine axul principal al noilor strazi, ca o gratulare a invingatoarei principale a tratatului de la Versailles.
Zona cuprinsa intre strada Paris si Soseaua Bonaparte era denumita Parcul Bonaparte. Zona dintre strada Paris si strada Sofia se numea Parcul Filipescu.


Ar mai fi de mentionat ca in anul 1937, in spatele palatului Sturdza a inceput constructia unui edificiu care se dorea a adaposti noul sediu al Ministerului Afacerilor Externe, o cladire in forma de E, orientata spre piata, avand patru etaje si terase pe toata lungimea fatadelor. Proiectata de arh. Duiliu Marcu, era inspirata din grandoarea arhitecturii totalitare (stilul neo-clasicist fascist si nazist). Cladirea a fost terminata in anul 1944.
Palatul Sturdza este demolat in anul 1946, lasand libera perspectiva spre piata a viitoarei Presedintii a Consiliului de Ministri. Cele doua constructii au fost contemporane pentru 3 ani de zile.

Surse foto:
-palatul Sturdza / www.miculparis.ro
-planul orasului Bucuresti - Editie oficiala 1911 - scara 1:5.000 / www.tramclub.org / rosetti61
-plan oras Bucuresti - scara 1:12.000 / Editura Librariei “Union” / www.tramclub.org / acier
-palatul Sturdza / Willy Pragher, www.landesarchiv-bw.de

Primele amintiri despre Craciun

(1932)

Craciunul lui 1932 a adus pentru mine, aflat la varsta primelor amintiri, o adevarata revelatie traditionalist-crestina. Aceasta traire a celei mai importante (pentru mine) dintre toate sarbatorile crestine s-a datorat atmosferei plina de mister si de unitate din familia Grunau din acele zile. Pentru tot restul vietii a format o baza spirituala si o conceptie crestina care nu m-a parasit nici in cele mai grele momente ale vietii, mai departe imprimandu-se puternic si in educatia copiilor mei.

In camerele inalte din strada Paris, toate tapetate si cu stucaturi clasice la tavane, cu sobe de teracota cu modele distincte care emanau caldura zi si noapte, Craciunul aparea plin de mister. Am crezut in Mos Craciun pana in primele clase de liceu, “astupandu-mi” urechile de cate ori colegii mei de varsta vroiau sa clarifice situatia cum ca Mos Craciun nu exista.

Un brad inalt de peste 4 metri era intotdeauna instalat in fiecare an in aceeasi camera, cea a lui Radu Grunau. Luminatia feerica a lumanarilor nu era formata din becuri electrice, ca astazi. Bradul era impodobit cu lumanari de ceara colorate diferit. Pentru mine camera era incuiata cu doua zile inainte de Craciun. In seara de Ajun, se deschideau brusc usile. Nerabdator, intram sa vad bradul insotit de artificii si de sclipirile globurilor din care mai pastrez cateva si astazi, dupa mai bine de 70 de ani. Dupa sarbatorile magice, Mos Craciun disparea precum venise.

Tan-tan-tane

Ma simteam foarte atasat de “tan-tan-tane” (bunicul, asa cum ii ziceam eu) la care patrundeam in fiecare dimineata in biroul mobilat cu o canapea si doua fotolii de piele rosie in fata carora trona un birou foarte vechi la care nu aveam voie sa umblu. Mai era o masuta mica, rotunda si aurita prevazuta cu geamuri laterale unde in permanenta se cuibarea Pisu, o pisica de culoarea snitzelului cum spunea tanti-Ella, matusa mea. Pisu era de fapt un nume generic, folosit de-a lungul anilor pentru toate generatiile de pisici care au urmat.

In fiecare dimineata, pe ferestrele deschise ale biroului statea agatata de foraiberele ferestrei camasa pe care trebuia sa o imbrace bunicul, dupa care in mod meticulos urma sa isi aranja butonii la mansete.

Tan-tan-tane era abonat la aceleasi doua ziare: Dimineata si Adevarul [foto]. Cititul ziarelor era un tabiet, intre orele 9 si 10 dimineata.

Pe colturile biroului statea o cutie de tabla cu desene pe care scria Tutun Regal.

Aveam misiunea sa improspatez rezerva de tutun la cateva zile si pentru aceasta, tan-tan-tane ma insarcina sa merg 100 de metri pana la “Capu’ Podului” (denumirea care asimila Piata Victoriei) unde se afla un chiosc metalic si rotund de unde cumparam pretioasa marfa. Am mai vazut acum cativa ani un singur asemenea chiosc, in Cismigiu.

In Piata Victoriei, de la strada Paris se racordau in ordine: soseaua Jianu, soseaua Kiseleff, soseaua Filantropiei, bulevardul Basarab (Titulescu), strada Buzesti, Calea Victoriei, bulevardul Coltei (actualul Lascar Catargiu, fost Ana Ipatescu) si soseaua Bonaparte (actualul bulevard Iancu de Hunedoara, fost Ilie Pintilie).

Intre soseaua Kiseleff si soseaua Filantropiei era amplasat muzeul Antipa. Tanti Ella, matusa mea era foarte mandra, ca doi ani la rand lucrase la muzeu. Intr-o zi m-a dus si pe mine sa vizitez muzeul. Am avut un sentiment amestecat de curiozitate, groaza si scarba. Am fost impresionat la vederea borcanelor cu serpi si de dimensiunile scheletelor de elefanti sau dinozauri.

Un pitoresc aparte il aduceau zilnic faetoanele cu produse lactate si branza. Marfa era adusa direct de la producator prin tarani sau gospodari scapatati.
Pe strada Paris isi facea aparitia zilnic o doamna imbracata cu cizme, pantaloni de piele si avand o mutra rasata. Avea in jur de 45 de ani si era o supravietuitoare a revolutiei bolsevice, fosta baroneasa. Acum ajunsese sa vanda lapte. Se numea Marusia Keller si venea cu faetonul cu lapte din Floreasca unde avea o ferma cu vaci. Intra in curte cu pasi hotarati, schitand saluturi discrete pana ajungea sa discute cu tanti Ella, matusa mea, cu care vadea o adevarata simpatie reciproca. Conversatiile lor nu le-am talmacit niciodata fiindca se faceau rapid, intr-o germana fluenta.

Dimensiunile “universului” meu

(1933)

In casa din strada Paris am avut parte de o doica numita de mine Nina Buzolina. Era o ardeleanca de varsta a doua, care aducea cu ea farmecul ardelenesc. Incepusem si eu sa vorbesc in dialectul ei: “imbumba-ma!” (inchide-mi nasturii), “dezbumba-ma!”, “dezbaiara-ma!” (dezbraca-ma) etc.
Iesirile noastre la plimbare se margineau la piateta unde strada Paris se intersecteaza cu strazile Argentina si Washington. Aici era o bacanie mare, care pentru mine ara superlativul absolut al perceptiilor.

Intr-o duminica dupa-masa (in anul 1933) parintii mei au fost invitati de Domnita Ileana la un ceai de ora 5 (five’o’clock) la Palatul Cotroceni. De cum m-am dat jos din taxi am fost impresionat de atitudinea si autoritatea lacheului de la palat. La vederea Palatului si a intrarii am exclamat: “Ce mai ditai bacanie!”, facandu-l pe lacheu sa zambeasca ingaduitor.
Cei mari m-au lasat intr-un salon plin cu jucarii, alaturi de copiii Domnitei, Stefan si Minola. Mesele si scaunele erau ciuperci si ciupercute rosii impestritate cu alb.
A fost o seara pe care nu o sa o uit niciodata.

Parcul Domeniilor

(1933->)

Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casa pentru tanara familie Dimancescu. Tatal meu, Ioan Dimancescu, se ducea zilnic sa supravegheze executia lucrarilor. Casa era construita intr-un cartier (Parcul Domeniilor) in care se atribuisera loturi exclusiv functionarilor Ministerului Domeniilor (si Silviculturii). In anii ’20, terenul (parcela 57) fusese daruit ca dota de bunicul meu catre fiica sa, mama mea, Alice Grunau.

Imi amintesc ca se vorbea ca parintii mei nu avusesera bani, dar fusesera scosi din impas printr-un imprumut respectabil pe care Domnita Ileana il acordase prietenei ei, Sake (Alice, Alice-ache, adica mama). Imprumutul avea sa fie rambursat in rate pana la un moment in care Domnita nu a mai acceptat restituirea imprumutului. Era prin anii ‘40.

In vara lui 1934 a venit si vremea sa merg cu tata sa-mi arate noua constructie din Sanatescu, de la numarul 50, care era aproape gata. Prima mea intalnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamagire. Intrand pe strada noastra am constatat ca pomii plantati la marginea trotuarelor erau o caricatura fata de castanii si stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Insasi vilele erau mai modeste fata somptoasele cladiri din cartierul unde ma nascusem. Pe terenul Crucii Rosii, unde se va construi spitalul Elias, gard in gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie si resturi care atrageau carduri uriase de ciori.

Am pasit in noua constructie care respira la modul placut un miros de curatenie si vopsea, specific unui santier in ultima sa faza. Am remarcat inaltimea mica a plafoanelor care imi dadeau impresia ca sarind cumva as putea sa le ating. Aveam sa aflu mai tarziu ca aveau 2,70 metri inaltime fata de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.

In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau constructii recente, restul fiind doar terenuri ingradite, cu iarba multa, pascuta de turme razlete de oi pazite de ciobani.
Pe unele locuri virane oamenii isi sapau fundatiile pentru viitoarea locuinta. Pe locurile intravilane si pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrala) crestea iarba foarte “sanatoasa”. Era cautata tot timpul de catre gospodarii care isi construisera recent case. Taiata in calupuri mici era “transplantata” in noile gradini.

Incolo, aceleasi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Ghiata era adusa in forme mari de la o ghetarie apropiata de langa Depozitul Sanitar.

Hala pietii era o constructie recenta. Nu existau magazinele de astazi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stanga si pe dreapta, macelari in halate albe taiau carnea si isi chemau clientii strigand: “La mine, domnu’ ofiter!” sau “La mine, cucoana!”.
Erau “camioane trase de cai” de la Otto Gagel, Herdan sau Grozavescu care livrau paine si cornuri. O multitudine de olteni pe “bresle”, fiecare cu cobilita lui, isi strigau marfa: “Pui, conita, pui!”

Carbunari, vanzatori de peste si vanzatori de gaz care strigau “Gaziu! Gaziu!”. Era gaz pentru combustibil, lampi sau pentru curatenie.
Era o pulsatie a vietii care nu anima, ce-i drept, parcul Filipescu sau Bonaparte.

Pe la capatul strazii unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).



[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966.

Terenul casei noastre era ingradit cu garduri din scandura pe laterale (doctorul Angelescu si terenul viran, viitoarea intrare la spital si Depozitul de Medicamente) si in spatele curtii, unde 3 ani mai tarziu, in 1937, s-au construit fundatiile spitalului Elias. In curte aveam un cotet unde se adapostea cainele nostru ciobanesc Ticu. Din cauza cainelui aveam "tensiuni" cu vecina noastra, sotia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat si strigat Tico, iar noi ne strigam cainele Ticu… La strada, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidarie, de aproape 1 metru inaltime, cu doua intrari pietonale si una auto. Portile erau din lemn. In spatele curtii, pe latura dinspre doctorul Angelescu aveam o magazie care adapostea si cotete de porumbei.

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tata a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala). Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.

La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare).

Pe gardurile dinspre bulevardul Marasti ale spitalului erau lipite unele peste altele afise colorate, reclame de la teatrul de opereta, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tanase de la Teatrul de revista Savoy (revista Carabus).

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la casare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.


Surse foto:

-oltean cu fructe (1925) / www.ici.ro
-vanzator de gheata / Ilustratiunea Romana (iulie 1938)
-biscuitii Otto Gagel / 1937 Advertising Romania collection / ioanvictordragan @ www.flickr.com
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

Cei de-ai casei

Intre timp, in casa din strada Paris ne frecventau aceleasi figuri obisnuite. Dudu Vlahide, secretar general al Presedintiei Consiliului de Ministri, permanent in orice guvernare de partid, locuia pe strada Argentinei. Avea totdeauna o voce profund ragusita.
Mai veneau des Eliza Eustatiu, Ionel si Vica (Florica) Eustatiu, Hermina Carlova, Mitita Eustatiu si tanti Ivona, fiica acestuia. Mai rar venea si tanti Cornelia Eustatiu.
Se discuta in jurul unui pahar de tuica de la vie cu branza si masline. Se discuta aprins despre lucruri de familie (partaje etc.)

Dintre camarazii lui Radu Grunau de la Regimentul 4 Rosiori Regina Maria, veneau Mouck Sanatescu si Gheorghe Florescu, amandoi baieti de generali, Sandi Anastasescu, iar mai tarziu locotenentul Epure.
Citeodata eram rasfatat de tinerele doamne care ii mai faceau cate o vizita unchiului meu: Anicuta Rusescu (fata generalului Rusescu, Dodi Sion (fata profesorului universitar Sion) sau Dina Petrescu.

Dupa ce ne-am mutat in casa din Sanatescu, tant-tan-tane si Ginca Grunau/Sel (bunica mea) veneau rar sa ne vada. Tanti Octavie (sora tatei) si Maia (bunica mea, Elena Dimancescu) veneau si ele rar, de la blocul ARO (cel cu cinematograful Patria de astazi), acolo unde matusa mea avea cabinetul si laboratorul dentar.
In schimb, tanti Ella, sora mamei, venea cel putin la doua zile. Fiind apropape (locuiau pe Zorileanu, la parterul si la etajul unei vile), veneau des Gutica Grunau (casatorit cu Florica) si Costica Grunau (etern june-prim, membru al Clubului Tinerimea Romana).

Ca prieteni de familie veneau Gutulescu (ofiter, atasat militar la Tokyo, numit de generalul Antonescu) [foto: primul din dreapta] si Mouck Sanatescu.
Mai veneau colegi de ai tatei (de la Cercetasie si mai tarziu de la Strajerie) pentru rezolvarea unor treburi de organizare (discutii, planuri, desfasuratoare pentru defilarea de 8 Iunie de pe stadionul ANEF etc.).

sursa: Abonatii Telefoane 1937 / memory.loc.gov/ammem

Casa din Sanatescu

In casa din Sanatescu, la parter era un living mare de 36m2. Mai era bucatarie casei, un WC de servici si camera servitoarei. Ordonanta tatei dormea in spalatoria de la subsol unde era si o chiuveta, camera fiind incalzita cu o soba. O a doua incapere la subsol adapostea lemnele si carbunii pentru iarna.
La etaj erau dormitoarele. Al parintilor langa baie si inca unul alaturat unde am stat pana la nasterea sorei mele, Sanda. Din 1935 m-am mutat intr-o camera mai mica care avea ferestrele la strada.
Casa avea trei intrari: una principala la strada, una de vara care dadea in veranda din spate si ultima, de servici, spre strada.

[foto/1937: Radu Dimancescu, in spatele casei, “calare" pe o sculptura de Cornel Medrea]

Prin conceptia cubista a arhitectului Horia Creanga, autorul proiectului, fatadele erau inversate de la normalitate, dependintele fiind situate spre strada, iar camerele principale spre curte, unde era orientata veranda de la parter si balconul de la etaj.
Fatada dinspre curte era orientata pe sud si avea avantajul de a fi mai insorita.

[foto stanga: Alice Dimancescu, Gabriela Grunau,
Sanda si Radu Dimancescu;
foto dreapta: Eugenia Grunau, Alice si Sanda Dimancescu]

Nasterea si botezul surorii mele

(1934)

In 1934, in casa din strada Aviator Sanatescu 50, am avut un eveniment special prin nasterea in decembrie a iubitei mele surioare, Sanda, nasa fiind din nou domnita Ileana. Parintele Gala Galaction a oficiat slujba in sufrageria noastra de la parter, unde fusese adus un cazan de botez.

Nasterea, petrecuta cu cateva saptamani inainte in dormitorul parintilor de la etaj fusese grea. Cand am intrat in camera mea tot de la etaj, tanti Ella s-a straduit sa-mi distraga atentia de la caznele nasterii de alaturi facandu-mi “papusi” din cartofi copti pe surcele, la gratarul sobei de teracota. Era 14 decembrie.


Surse foto:
-Gala Galaction - portret de Nicolae Tonitza / www.wikipedia.org

Craciunul in Sanatescu

(1934->1947)

Si in casa din Sanatescu 50 am respectat cu sfintenie datinile Craciunului, exceptand inaltimea bradului, silit de tavan sa fie mai scund ca cel din casa bunicilor din strada Paris. Treptat, lumanarile electrice au luat locul celor de ceara.

Facusem o “compania teatrala”, a noastra. Se numea teatrul “Tobby” si nu a apucat sa faca alte reprezentatii decat cele din casa… Scriam si programe pentru piesele pe care le jucam, oferindu-le invitatilor inainte de reprezentatii.
Debutasem cu piese de lumini si umbre, montate intr-o cutie mare de lemn. Fiecare scena avea decorul ei si o regie de refelectoare cu lumini colorate, realizate si manevrate de Hering Tadeus, regizorul tehnic, un inginer polonez refugiat in Romania, pe care l-am si gazduit la noi in casa. Dupa un timp, Hering Tadeus s-a angajat ca sofer la A.C.F., moment in care s-a si mutat de la noi intr-o garsoniera. Era la dispozitia lui Hanzi Colias, sefa serviciului administrativ. Dupa terminarea razboiului, domnul Tadeus s-a reintors in Polonia, tinand corespondenta cu Ella Grunau, matusa mea.

A doua etapa a “companiei” a fost legata de reprezentatiile cu “actori”. De sarbatorile Craciunului, mama monta cu mine, Sanda/Teti (sora mea) si Geta (nepoata vieresei Dobrita din Valea Mieilor) scenete pe teme religioase: Nasterea Domnului, Magii la Irod si altele.

Pe toata durata Craciunului mama ne canta la pian melodii traditionale germane pe versuri romanesti: Stille Nacht, heilige Nacht, O Tannenbaum!. Pianul fusese daruit mamei de bunicul meu - Paul Grunau - la mutarea noastra in Sanatescu. Mama avea talent pentru pian si voce, fiind mostenita nu de mine sau Sanda, ci de mezinul familiei, Vlad Calin Popescu, care se va naste in vara lui 1943, fiind botezat si el de Domnita Ileana.

Trebuie mentionat ca pe timpul verilor pline de sentimente patriotice din 1939-40, Ion Dacian, directorul si primul solist al Operetei, a fost chemat in doua randuri la serate patronate de Domnita Ileana si organizate de parintii mei in living-ul de la parterul casei din Sanatescu.

Prima bicicleta

(Craciun 1934-1935)

La Craciunul din 1934 am primit cadou o bijuterie de bicicleta, marca Ideal. Rosie si plina de accesorii. Cu toate astea, initial am fost deceptionat ca nu primisem o tricicleta, lucru care mi-a lipsit toata copilaria.
In primavara lui 1935, tatal meu, imbracat in pantaloni scurti, alergand pe langa bicicleta mea, cu mana pe saua de pe care pedalam, m-a initiat in “ciclism”. Locul era intre Stadionul Kiseleff si intrarea la Strand. Copacii plantati (castanii din fata intrarii la strand) mi-au tinut loc de jaloane, tata conducandu-ma in bucle sau “S”-uri printre ei. Fara sa stiu, tata isi lua din cand in cand mana de pe sa, pana cand, foarte repede, am prins a merge singur.

Clasa a II-a primara la Sfantul Iosif

(1936-1937)

In aceeasi toamna, dupa o prima clasa facuta in particular, am intrat in clasa a II-a la Scoala Primara a Liceului Sfantul Iosif de pe strada Luterana.
Profesorii erau in persoana unor bruderi (frati, preoti catolici) si o buna parte din lectii se predau in limba germana. Director era bruder Morandini, italian catolic cu care nu aveam direct de a face, noi avand un singur profesor/bruder pe nume Paulus. In recreatii ne plimbam doi cate doi in circuit inchis in curtea liceului de langa catedrala. Peste hainele noastre “civile” eram imbracati in sorturi negre cu funde rosii si guler alb.
Pentru stimularea noastra la invatatura purtam niste grade simbolice (de la sublocotenent pana la general), specifice disciplinei militare. Avansarea se facea printr-un punctaj conform notelor primite, existand baremuri ierarhice. M-am aclimatizat destul de greu fata de colegii mei care frecventasera scoala si in clasa I. Totusi am luat unul din mai multele premii III.
La scoala veneam si plecam cu autobuzul 31, insotit de tata [foto]

Sfarsitul lui tan-tan-tane

(1936)

La via noastra din Valea Mieilor, eram in relatii de tandrete cu bunicul meu. Ajunsesem sa-l insotesc la vanatorile efectuatre pe dealuri sau in lunca Cricovului, care atunci era zonal in exploatarea Eforiei Spitalelor Civile (prin doamna Todie, adminstratora domeniului).
In toamna anului 1936 tan-tan-tane a murit rapid in urma unei crize s-a declansate pe cand era la vie. A fost o zi foarte ploioasa incat taximetrul angajat sa-l transporte urgent la Bucuresti a iesit tras de un car cu boi de la casa din vie.
Paul Grunau s-a stins la cateva zile, pe 8 octombrie 1936.

Scoala Primara nr. 30. Mircea Mavriki

(1937-1939)

La sfarsitul clasei a II-a, tata m-a transferat la Scoala Primara numarul 30 de pe strada strada Monetariei, colt cu soseaua Kiseleff, scoala pe care o facuse si Radu Grunau, unchiul meu. Director (si profesor in clasa a IV-a) mi-a fost un om exceptional, domnul Petrescu, iar profesoara de clasa (a III-a), doamna Bratu.

Eram mai aproape de casa. In fiecare dimineata, ordonanta tatei mai insotea pe Clucerului si pe Kiseleff pana la scoala. Tot el ma astepta si la iesire.
La scoala am dat peste prietenul meu cel mai bun pe care l-am avut de-a lungul vietii. Locuia intr-un apartamant inchiriat la coltul strazii noastre, Aviator Sanatescu, cu Bulevardul Marasti. Tatal lui, pe atunci maiorul Dim. Mavriki, facuse armata si razboiul la aceeasi arma a vanatorilor de munte cu tatal meu. Si culmea coincidentei, Mircea era si el fin al Domnitei Ileana. Mama lui, Vera Asker (suedeza), divortata fiind, il adusese pe unicul ei baiat de la Brasov in Bucuresti.
Mircea se mandrea ca merge la scoala fara ordonanta. Pe drumul de intoarcere poposeam impreuna cu Mircea (eu si cu ordonanta tatei dupa mine…) la libraria Tokyo din Piata Filantropiei, unde DOX-urile (submarinul DOX) cu ilustratii alb-negre erau de mare pretuire. Erau la moda Sherlock Holmes si Harry Taxon.
Ne mai cumparam si pocnitori de toate calibrele. Unele le puneam pe linia de tramvai de pe bulevardul Marasti.

Dupa-amiezele, dupa ce ne faceam lectiile, Mircea Mavriki care isi inchipuia foarte serios ca el este “Vulturul Negru” (personaj din carti), venea sa ne jucam in curtea din Sanatescu 50, pe acoperisul magaziei din spatele casei.
La scoala de pe Kiseleff, practicam un joc al calaretilor, in care fiecare isi avea "calul" lui favorit. Mircea avea un baiat inalt, numit Adrian Spanu, care era calul lui. Iar eu il aveam drept cal pe Anghelut, unul din cei doi baieti refugiati luati de familia doctorului Angelescu in urma foametei din ’37 din Basarabia. Anghelut era mai mic cu doi ani decat Vasia, fratele sau. Nu am mai auzit nimic peste ani de acesti baieti.

Dintre colegi as vrea sa mai mentionez: Ion Bratu (fiul unei profesoare), Marius Rasidescu, Dan Costescu, premiantul Dan Covaceanu, Eiderman, Serban Budisteanu, Gheorghe Draghia, Mircea Emanoil (baiatul unui comandor de aviatie), Dan Ottulescu, Horia Radulescu (fiul unui inginer si profesor de silvicultura) si Sorin Dumitrescu (stralucit la matematici).

Iernile, ordonanta ma tragea cu sania pana la scoala. La iesire, mergeam cu colegii mei - venisera si ei cu saniile lor – sa ne dam la vale pe panta prapastiei dintre Kiseleff si Jianu. Ordonanta ma astepta rabdatoare pana cand foamea ma convingea sa-i ascult rugamintile si sa plecam spre casa.

Cu Mircea, colegi fiind, ne-am reintalnit in vacantele noastre la Castelul Bran, ca invitati ai Domnitei Ileana, nasa noastra. Atata tot ca el venea mai rar, datorita serviciului mamei sale.
Vera Asker, mama lui Mircea, suferise un accident la ceafa. A trebuit sa renunte la a profesa ca profesoara universitara de educatie fizica si instructoare a copiilor familiei regale (la Cotroceni), devenind secretara, mai tarziu cancelara legatiei suedeze la Bucuresti.
Odata cu inceperea liceului (1939), doamna Asker si Mircea Mavriki s-au mutat pe strada Mexic, paralela cu strada Argentina, in imediata vecinatate a garajelor STB (depoul Bonaparte).

In clasele a III-a si a IV-a am fost strajer [foto]. La fel si la liceu in primul an, pana in toamna lui 1940. Eram in Cohorta I Galben. Tatal meu era seful Falangei de baieti (toate cohortele din tara).

Vara mergeam pe stadionul ANEF la manifestatiile de 8 Iunie (ziua Marelui Strajer, Carol al II-lea). O zi pe saptamana (de obicei joi) aveam activitati strajeresti, axate pe cursuri de aparare pasiva. Eram sfatuiti ca in caz de atac sa urinam in batista si sa respiram prin batista umezita pentru a filtra gazele. Am facut si exercitii…

In vacantele de vara stateam in corturi pe stadionul Tineretului. In curtea din Sanatescu, tata adusese intr-o vara de la Strajerie trei corturi (unul mare, inalt de 2 m; unul mijlociu in forma de con; ultimul cu sectiune trapezoidala) in care pe timpul zilei ma jucam cu Mircea M.

Nani-Mai

(1935->1938)

In serile in care mama mea depunea o activitate voluntara la conferinte si cercuri pe teme crestine organizate sub auspiciile A.C.F.-ului (Asociatia Crestina a Femeilor din Romania) si de unde tatal meu o lua acasa la orele 10 seara, eu eram acasa, pazit de Nani-Mai, o studenta in ultimul an. Fara a fi frumoasa, era simpatica si avea un suflet bun.
Era componenta a echipei campioane de volley Start Club. Nani-Mai ii ziceam eu, dar numele ei era Jana Dragulanescu. Imi spunea de fiecare data cate o poveste, pana cand, pe nesimtite, se intorceau parintii.

Era prin anul 1938, cand dintr-o data, a disparut. Am aflat vestea cea trista, ascunsa la inceput de catre parintii mei. Murise. Nani-Mai fusese o prietena si o studenta buna ca A.C.F.-ista. Era nelipsita din coloniile de vara si atasata de familia noastra. Ma indoiesc ca a fost retribuita. Facea totul dintr-o mare admiratie si simpatie fata de mama.

Dintr-o data am devenit foarte tacut si retras. Eram obsedat de disparitia ei, iar zilnic, de cate ori ma gandeam la ea, trageam cate o linie usoara cu creionul pe un perete ascuns dupa usa.
Intr-o zi m-am decis sa-i scriu lui Doamne-Doamne. Mi-am asternut pe o hartie ravasul meu in care il rugam sa ma ia la Nani-Mai si pe mine daca nu poate s-o mai readuca pe ea. Am luat hartia, am impaturit-o, m-am urcat pe acoperis si am aninat-o cu o pietricica, in asa fel incat sa fie usor de luat de o pasarica, care intuiam ca o va duce in adancul cerului.
Dupa doua-trei zile, mama si tata au inceput sa fie foarte atenti cu mine, iar tata mi-a dat misiunea sa vorbesc cu domnul director Petrescu de la Scoala Primara nr. 30, ca acesta sa-l viziteze neaparat in zilele urmatoare. S-au intalnit si au discutat.

La scoala, la putin timp, s-a facut ca la o busculada, fugarind un coleg, sa sparg geamul de la intrarea principala. Am inghetat de frica, stiindu-l foarte sever pe director. Acesta insa m-a chemat, m-a mangaiat parinteste si duios mi-a spus: Se putea intampla oricui! Am intuit imediat ce se intamplase. Parintii gasisera scrisoarea mea dusa de vant undeva in gradina si tacusera fata de mine…
De atunci au trecut 70 de ani. In fiecare seara ma rog pentru Nani-Mai.

Dupa primul meu sejur de sapte ani de inchisoare politica (1948-54), intorcandu-ma de la canal, intre primele vizite am fost la Bruderi (profesorii frati calugari) la Sfantul Iosif si la profesorul Petrescu de la Scoala Primara nr. 30. M-am bucurat cand l-am vazut in cerdacul casei directoriale. Se pensionase si obtinuse permisiunea sa locuiasca acolo unde muncise o viata intreaga, la doi pasi de scoala sa. Ne-am amintit cum in ultimul an de la primare, facusem la cursuri de aparare pasiva exercitii cu masti de gaze in beciul scolii (primavara lui 1939). Bineinteles, nu am intrat in subiectul intim Nani-Mai.

La Hipodrom

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.





Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

*

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

*

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara contesa E.Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate (dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

*

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

*

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile care se acordau publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

*

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

• Aleea Calaretilor

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

Click aici pentru afisarea
urmatoarelor capitole (19-33) !