Parcul Domeniilor

(1933->)

Printre membrii familiei Grunau se vorbea tot mai des despre un loc de casa pentru tanara familie Dimancescu. Tatal meu, Ioan Dimancescu, se ducea zilnic sa supravegheze executia lucrarilor. Casa era construita intr-un cartier (Parcul Domeniilor) in care se atribuisera loturi exclusiv functionarilor Ministerului Domeniilor (si Silviculturii). In anii ’20, terenul (parcela 57) fusese daruit ca dota de bunicul meu catre fiica sa, mama mea, Alice Grunau.

Imi amintesc ca se vorbea ca parintii mei nu avusesera bani, dar fusesera scosi din impas printr-un imprumut respectabil pe care Domnita Ileana il acordase prietenei ei, Sake (Alice, Alice-ache, adica mama). Imprumutul avea sa fie rambursat in rate pana la un moment in care Domnita nu a mai acceptat restituirea imprumutului. Era prin anii ‘40.

In vara lui 1934 a venit si vremea sa merg cu tata sa-mi arate noua constructie din Sanatescu, de la numarul 50, care era aproape gata. Prima mea intalnire cu cartierul Domeniilor a fost o mare dezamagire. Intrand pe strada noastra am constatat ca pomii plantati la marginea trotuarelor erau o caricatura fata de castanii si stejarii din parcul Bonaparte-Filipescu. Insasi vilele erau mai modeste fata somptoasele cladiri din cartierul unde ma nascusem. Pe terenul Crucii Rosii, unde se va construi spitalul Elias, gard in gard cu noi, era un imens maidan cu gunoaie si resturi care atrageau carduri uriase de ciori.

Am pasit in noua constructie care respira la modul placut un miros de curatenie si vopsea, specific unui santier in ultima sa faza. Am remarcat inaltimea mica a plafoanelor care imi dadeau impresia ca sarind cumva as putea sa le ating. Aveam sa aflu mai tarziu ca aveau 2,70 metri inaltime fata de cei 4,40 metri ai casei din strada Paris.

In noul cartier, numai un sfert din terenurile parcelate aveau constructii recente, restul fiind doar terenuri ingradite, cu iarba multa, pascuta de turme razlete de oi pazite de ciobani.
Pe unele locuri virane oamenii isi sapau fundatiile pentru viitoarea locuinta. Pe locurile intravilane si pe strada aviator Nicolae Drossu (peluza centrala) crestea iarba foarte “sanatoasa”. Era cautata tot timpul de catre gospodarii care isi construisera recent case. Taiata in calupuri mici era “transplantata” in noile gradini.

Incolo, aceleasi servicii auxiliare care deserveau toate cartierele.
Ghiata era adusa in forme mari de la o ghetarie apropiata de langa Depozitul Sanitar.

Hala pietii era o constructie recenta. Nu existau magazinele de astazi, ci numai butuci enormi din lemn. De-a lungul ei, pe stanga si pe dreapta, macelari in halate albe taiau carnea si isi chemau clientii strigand: “La mine, domnu’ ofiter!” sau “La mine, cucoana!”.
Erau “camioane trase de cai” de la Otto Gagel, Herdan sau Grozavescu care livrau paine si cornuri. O multitudine de olteni pe “bresle”, fiecare cu cobilita lui, isi strigau marfa: “Pui, conita, pui!”

Carbunari, vanzatori de peste si vanzatori de gaz care strigau “Gaziu! Gaziu!”. Era gaz pentru combustibil, lampi sau pentru curatenie.
Era o pulsatie a vietii care nu anima, ce-i drept, parcul Filipescu sau Bonaparte.

Pe la capatul strazii unde din anul 1937 s-a inceput constructia Bisericii Casin treceau vagoanele liniei de tramvaie 3 ale STB-ului (Societatea de Tramvaie Bucuresti) inspre Rondul 3 Kiseleff (Piata Presei de azi, fosta Piata Casa Scanteii) unde era situat hipodromul.

La capatul opus al strazii, pana aproape de Piata Domeniilor, ajungea tramvaiul liniei 19 care intorcea “cu spatele” (in dreptul strazii Virgil Plesoianu).



[<- rasfoieste Ghidul Bucurestilor (1935) ]

Prin piata trecea o cale ferata cu o singura linie. Era o linie secundara care venea de la Podul Constanta/Chitila si mergea pe Soseaua Filantropiei, avand de la Piata Domeniilor derivatii pentru Depozitul de Medicamente, Crucea Rosie a Armatei si Institutul Cartografic Militar. La fiecare din aceste institutii existau rampe de descarcare. Cand locomotiva si vagoanele treceau prin piata, un semnal prelung inlatura lumea de pe trotuar. Linia a fost operationala pana in anul 1966.

Terenul casei noastre era ingradit cu garduri din scandura pe laterale (doctorul Angelescu si terenul viran, viitoarea intrare la spital si Depozitul de Medicamente) si in spatele curtii, unde 3 ani mai tarziu, in 1937, s-au construit fundatiile spitalului Elias. In curte aveam un cotet unde se adapostea cainele nostru ciobanesc Ticu. Din cauza cainelui aveam "tensiuni" cu vecina noastra, sotia doctorului Angelescu. Doctorul era alintat si strigat Tico, iar noi ne strigam cainele Ticu… La strada, tocmai atunci se construia un gard mic, din zidarie, de aproape 1 metru inaltime, cu doua intrari pietonale si una auto. Portile erau din lemn. In spatele curtii, pe latura dinspre doctorul Angelescu aveam o magazie care adapostea si cotete de porumbei.

Pe bulevardul Marasti, fostul bulevard Nou, tramvaiele opreau la statii obligatorii sau facultative. Se mai faceau si exceptii, tributare perioadei de inceput de secol in care tramvaiul se oprea facand semn cu bastonul. Am fost foarte impresionat intr-un rand cand tata a oprit tramvaiul 3 chiar la coltul strazii noastre folosindu-se de sabia de parada (era in uniforma de gala). Mi s-a povestit un episod cand un vatman grabit care pornise tramvaiul avand usile deschise a fost apostrofat pe loc si reclamat de tata (era in perioada in care supraveghea santierul din Sanatescu).

Nu existau semafoare sau treceri pentru pietoni. Tramvaiele 19 si 3 aveau montate pe exterior, la o inaltime mica, clopotei care sunau pentru a atentiona pietonii. De asemenea, tramvaiele aveau montat in fata un gratar. In cazul in care un pieton ar fi cazut pe linie si distanta mica nu ar mai fi permis franarea tramvaiului, gratarul trebuia sa-l preia pe nefericit din fata rotilor. Numai ca in multe cazuri auzisem ca acel gratar il transforma pe nefericit intr-o “sarma” fara viata…

Tramvaiele aveau in exterior, pe partea frontala, o cutie postala de tabla. Daca te grabeai sa trimiti o scrisoare sau o carte postala, puteai sa o pui “la tramvai”. Cand traseul liniei curente intersecta pe cel al lui 26 (care avea un traseu circular, trecand pe la Gara de Nord), la schimbarea de macaz vatmanul golea cutia postala in cea a lui 26. La statia lui 26 de la gara, continutul cutiei postale cu scrisorile proprii sau colectate pe parcurs de la alte linii era preluat pentru triere de functionari postali ai garii.

La garnitura fiecarui tramvai, primul vagon, cel motor (Thomson) era clasa I. Vagonul remorca era clasa a II-a. La clasa I, unde erau scaunele opozabile (pentru femei gravide, batrani si bolnavi), sub fereastra era fixat un mic automat cu bomboane Stolwerk sau Tuti-frutti, functionand cu monezi de 2 lei. Taxatorul de la clasa I statea pe locul lui de langa usa de urcare (cea din spate). La clasa a II-a, taxatorul STB-ului nu avea locul lui, umbland volant.
Biletele erau directe (30 bani pentru o ruta) sau corespondente (40 de bani pentru 2 rute convergente si cu limita de timp de o ora la schimbare).

Pe gardurile dinspre bulevardul Marasti ale spitalului erau lipite unele peste altele afise colorate, reclame de la teatrul de opereta, circ etc. Printre ele se remarcau cele pentru spectacolele lui Constantin Tanase de la Teatrul de revista Savoy (revista Carabus).

Parcul Domeniilor era deservit si de o linie de autobuze care circula pe traseul Manastirea Antim - Aeroportul Baneasa (linia 31). In perioada anilor ‘30 circulau autobuze moderne tip Renault, care pe perioada campaniei inceputa in 1941 au fost rechizitionate si folosite ca ambulante pe front, pana la casare.
Autobuzele circulau venind din centru pe ruta Piata Victoriei - Soseaua Jianu - Soseaua Herastrau - Arcul de Triumf (fostul Rond II) - Manastirea Casin/Parcul Domeniilor - Hipodromul Baneasa - Aeroportul Baneasa. Returul se facea direct prin Soseaua Kiseleff - Piata Victoriei.

In clasa a II-a primara mergeam cu autobuzul la Scoala Sfantul Iosif langa catedrala catolica.
Ca un fapt original, STB-ul introdusese pe linia de autobuze cea mai reprezentativa pentru oras (ruta Aeroportul Baneasa - Manastirea Antim) autobuze care soseau in statie in tandem, unul de clasa 1 (Renault) si al doilea de clasa a 2-a (Chevrolet).

Trasurilor erau sub auspiciile muscalilor, eunuci fara exceptie. Toti erau imbracati intr-un fel de sutane negre de catifea raiata si aveau trasuri vascuite, sclipitoare, care iarna se transformau in sanii cu zurgalai colorati. Printre muscali era unul renumit in tot Bucurestiul - Cucu - care imita pasarea cu acelasi nume.

Trasurile incepeau sa decada, fiind inlocuite treptat de taximetre. La Depozitul Sanitar exista o statie in care erau prezente cel putin 2-3 taximetre de tipuri usor demodate: Plymouth, Dodge si Chrysler.

Trasurile au supravietuit repozitionandu-se ca alternativa de lux, pentru plimbari aristocratice sau romantice.


Surse foto:

-oltean cu fructe (1925) / www.ici.ro
-vanzator de gheata / Ilustratiunea Romana (iulie 1938)
-biscuitii Otto Gagel / 1937 Advertising Romania collection / ioanvictordragan @ www.flickr.com
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-Ghidul Bucurestilor (1935) / bukresh.blogspot.com
-tramvai cu cutie postala (1932) / www.tramclub.org <- www.landesarchiv-bw.de
-autobuze STB (Renault + Chevrolet) / www.ratb.ro
-sofer taxi si muscal / Ilustratiunea Romana (ianuarie 1933)

La Hipodrom

(1937->1947)

Construit intre 1905 si 1908 dupa planurile arhitectului Ioan D. Berindei (avand ca ca sursa de inspiratie celebrul Longchamp parzian) hipodromul de la Baneasa a fost o initiativa a Jockey Club.

Intrerupte de razboi, cursele se reiau in anii 1919/galop si 1921/trap.

Hipodromul de trap Baneasa va fi relansat in 1937 pe un teren al Clubului Calaretilor (fondat in 1912), langa cel de galop.
Avea o conceptie moderna, simplist ca arhitectura si incapator.

Intre 1923 si 1936, trapul cunoscuse o puternica dezvoltare pe Hipodromul de la Floreasca, parasit la reluarea curselor pe Baneasa.





Furnicarul de oameni si animatia exagerata erau caracteristice celor patru zile de curse:
-duminica si joi pentru galop
-miercuri si sambata pentru trap

La hipodromul de galop era specifica moda aristrocratiei si a marii burghezii. Doamnele Bucurestiului isi etalau ultimele tinute si nelipsitul lornion. Domnii se imbracau clasic, uneori chiar in redingota cu joben.

Lumea era pestrit imbracata la hipodromul de trap, exceptand premiile principale (Derby-ul si Kilometrul lansat), acolo unde veneau membrii Casei Regale, ai guvernului si ai corpului diplomatic.

Accesul era si el diferentiat. La galop lumea venea cu trasuri si automobile, in timp ce in zilele curselor trap se venea mai ales cu tramvaiul si autobuzul. In zilele si la orele de curse functiona si linia H pe traseul: Piata Sfantul Gheorghe-Universitate-Piata Romana-Piata Victoriei-Strand-Hipodrom.
Am ajuns prima data la Hipodrom luat de Radu Grunau in 1937 (un an dupa ce trapul revenise din Floreasca). M-a dus sa si pariez la galop. Am mers pe mana lui Roger Vincent (calul nu il mai stiu) la recomandarea unchiului meu. A castigat calul calarit de jockeul englez Jean Gill.

*

Caii - armasari si iepe - se nasteau la crescatoriile din jurul capitalei. Mai erau si exemplare pur-sange aduse cu mari sacrificii din strainatate. Hergehelie regala a fost numai pentru cai de galop, avand grajdurile si crescatoriile la Scrovistea.

Debutul se facea la varsta de doi ani. Participarea cailor la Derby-ul Roman de trap si galop reprezenta perioada de varf a exemplarului respectiv. Erau admisi numai cai indigeni, pentru a incuraja crescatoriile locale. Varsta normala la care un cal putea sa debuteze la Derby era de trei ani. Prin regulament era permisa o singura participare la Derby.

In schimb, “Kilometrul lansat” (cursa de trap), programat o singura data pe an, era deschis tuturor cailor in forma, indigeni sau pur-sange straini.
Campioana absoluta era Joppa Hanover, o iapa pur-sange ne-autohtona, cu record de 1,19 min/km. Dupa 23 August, iapa respectiva a fost rapita de catre rusi care au pus-o chiar la caruta ca pretext, scopul real fiind de a o transporta la Moscova unde se reorganiza activitatea turfului sovietic!

Printre caii de trap de exceptie se mai remarcau Cliford Hanover, specializat in cursele de fond, si Dexter Hanover (cai frati), specializat in cursele pe distante scurte.
De asemenea, de poate vorbi si despre Barbara, reprezentanta formatiei Grajdanescu, ca si pretendentii la postura de leader, fantasticii Avion si Avantika, condusi de Nicolae Cerkasov, ca si colegul de generatie cu Barbara, Danko (adus din Ungaria), condus tot de Cerkasov. Va imaginati ca din Premiile Clasice unde erau programati caii potentiali favoriti, Cerkasov nu putea conduce decat unul din favoritii sai, pe care il preciza cu doua zile inainte de cursa. Cerkasov nu alerga decat in doua curse din zece, dar castiga aproape mereu. Pentru pariuri nu era o mare tentatie, cota lui mica fiind previzibila.

Dintre caii de galop am retinut in primul rand pe unii dintre castigatorii de Derby: Motan si Mosquito (frati), SOS, Bastard, Boer Bibi, dar si Ghiaur (multi din armasarii sau iepele pe care le vedeam in program il aveau dat ca tata), Balaur, Cetina, Bien Allez, Bleu de Roi, Cordon Rouge, Covrig.

*

Ca si istoric al trapului, trebuie remarcat ca revolutia bolsevica din 1917 a fost urmata de un exod ideologic, dar si sportiv legat de interesele profesionale ale comunitatii de trap din Rusia.
Au venit in Romania antrenori, driveri si prin exceptie, chiar proprietari.
Bunaoara contesa E.Benckendorff plecase de la Moscova cu un vagon de cale ferata in care nu incarcase mobila, tablouri sau alte obiecte de pret, ci doar caii ei pur-sange, atat de dragi. La Bucuresti avea sa se stabileasca dupa o incercare nereusita la Constantinopole, unindu-si herghelia si destinul cu ing. Ion Matak (proprietar si mare animator al turfului).

Cel mai apreciat driver din lumea trapului era Nicolae Cerkasov (rus "alb"), “le diable rouge”, adus de la Paris. O perioada scurta a fost si angajatul lui Matak, care l-a concediat dupa ce Cerkasov ii facuse avansuri contesei Benckendorff.
Ultimul Derby inainte de plecare din nou la Paris a lui Cerkasov a fost castigat cu Fanfara 2.

Comunitatea rusa a dat culoare si valoare turfistica in perioada interbelica, stabilind o traditie.
Astfel a fost cazul antrenorilor: Terehov (grajdurile Matak-Benckendorff), Crotenko, Brailovski (cu talentatul fiu Andrei B. – leader consacrat si la hipodromul din Ploiesti, cu mult dupa nationalizare…), Nicolai Gaidaev, cu fiul sau Petrica G. (coleg la Ticeul Titu Maiorescu, mai mare cu trei ani), Andreewski (zis Mos Cosciug, cu fiul sau), Jasper Raimer cu fiul sau John R. (junior).
In postura de driveri: Sasha Corol (angajatul proprietarului de formatiune Scanavi, administratorul domeniilor Reginei Elisabeta), cu fiul sau Vania, coleg si el la Liceul Titu Maiorescu, alergand la cursele de deschidere.
Ca driveri indigeni, trebuie sa remarc pe Iosif Szabo, Ionescu-Bordei, Dobrescu (care isi forta prin programarea prea frecventa caii, fiind valoros prin tenacitatea cu care concura la multe alergari). Pe valorosul driver grec Tassopol, zis “Placintarul”. Ca sa termin cu cel mai bun reprezentant al generatiei tinere: Gheorghe Tanase, care s-a impus prin talentul sau de exceptie. A devenit campionul declarat al trapului romanesc (dupa placerea lui Cerkasov).
Singurul care ii ridica probleme lui Tanase a fost Mircea Stefanescu, si el elevul antrenorului vienez Grunwald, vecin cu noi pe Sanatescu, la numarul 54.

La galop, jockeii cei mai straluciti erau Roger Vincent (ajunsese sa aiba monta I la grajdurile regale), fratii Jill (William- deosebit de tehnic si sobru, Eduard - venit in 1944 de la Vasovia, un talent autentic dublat de energie si Jean), Aristide Cucu (leader-ul jockey-lor romani), Papadopulos (venit de la Atena), Nicolae Ilinca (prima monta a grajdurilor regale pana la venirea lui Vincent, Ilinca a fost concediat ca urmare a unui mare scandal cu curse trucate), incheind cu Stefan Botescu (frate cu mezinul G. Botescu, care fara sa fie un talent era foarte staruitor, participand la toate cele 8 curse ale programului unei reuniuni).
Mai existau printre jockey si alte figuri - Cristea (fost mare campion), Iorga, Tasim si fratii Stoian (recent licentiati ca jockey; ulterior au devenit componenti de baza la cursele internationale de galop programate in strainatate (dupa nationalizare). Sau Crisan, Enescu, Vasile si Ion Hutuleag (frati), Campeanu si altii.

Erau antrenori foarte buni in frunte cu Ion Gheorghe (grajdurile Olga Georgescu), Frank Gill (tatal fratilor Gill, jockei si antrenori si ei mai tarziu), William Gill (unul din fii lui F. Gill), A. Romanes (grajdurile regale Scrovistea), Wilson. Alti antrenori de valoare: Verone, Gabor, capitanul Guliano, Gabens, Pinka, Zimmerman, T. Cornea si Ujvari.

Printre proprietarii de cai de curse, erau unii mai modesti (pana la trei cai), dupa cum erau unii redutabili care aveau formatiuni de 25 de cai:
la galop - grajdurile Regale, hergeliile Moruzzi, I. Schwartz, doamna O. Georgescu, Ottulescu etc., iar la trap - hergheliile Benckendorff-Matak (denumita dupa 23 August – grajdul Odaile), col. Petrovici, Negropontes etc.
Dupa o activitate de maximum 12 ani, caii erau trimisi la herghelie ca armasari/iepe de monta.

*

Vara, sulky-urile alergau pe roti, ruland pe pista de zgura, iar iarna se alerga pe zapada, cu sulky-urile transformate in sanii.
La galop, sezonul era suspendat pe perioada iernii.

Intr-o reuniune, erau intre opt si zece curse, fiecare cursa avand premiul I, II si III. Premiul era impartit intre: proprietar, antrenor si jockeu/driver. Cursa de deschidere la o reuniune de trap sau galop era rezervata baietilor de grajd. Suplimentar, dar numai la trap, existau premii de deschidere pentru conducatorii amatori: Zenide, Camarasescu (era si proprietar, fara veleitati, precum Matak), Delaporta, Scanavi.

Pentru un premiu/alergare se faceau inscrieri cel putin cu o saptamana inainte, nominalizate prin cal si driver/jockeu. Formatiunea/grajdul puteau sa inscrie doi-trei cai din care ramaneau cel mult 1-2 cai in ziua cursei. De exemplu, herghelia Benckendorff-Matak avea in premiile clasice in ziua alergarii doi cai. Principalul favorit ca performante si forma era condus de driver-ul Matak, proprietar, (pe calul Oslo - de exemplu), iar calul secund (de exemplu Vengo) era condus de cel mai bun driver al sau (angajat).
Binomul respectiv, atat la trap cat si la galop, se numea in acceptiunea turfistica “a merge grajd”. In cazul de fata, Matak si Misa Pavlic aveau o strategie dinainte creionata, in care Matak era favoritul formatiunii, iar Pavlic cauta sa-i incurce pe urmaritori.

*

Atat la trap cat si la galop, sansele cailor erau echilibrate prin handicapurile acordate cailor buni in dauna celor mai slabi.
Criteriile de acordare a handicapului in alergarea premiului respectiv se faceau in functie de varsta, forma recenta, de situatia medicala si de sumele castigate de la inceputul anului respectiv. Exista o comisie care judeca handicapurile care se acordau publicau din timp. Antrenorul, altul decat driver-ul sau jockeul, alegea pana in ziua alergarii calul care avea cele mai mari sanse (incluzand aici si handicapul stabilit).

[rasfoieste->]

Handicaparea la galop se facea cu greutati, suplimentare celor prin care greutatea jockey-lor se echilibra. Greutatile se plasau sub sa.
La trap, driverii nu se cantareau, singurul handicap fiind cel de valoare.

La trap, handicaparea concurentilor era stabilita in distante de maximum 160-180 de metri, caii plecand de la linii de start diferite, decalate din 20 in 20 de metri. In fata cailor era situat un cordon elastic care cadea la cea mai mica atingere.
Pe parcurs, indiferent de viteza calului, ii era interzis sa galopeze. Prima data driver-ul din sulky primea un avertisment. Trebuia sa reimprime calului imediat cadenta de trap. La o recidiva, calul era descalificat pentru galopuri repetate, fiind condus de driver in afara pistei.

Toti caii plecau de la aceeasi linie de start prin ridicarea unui paravan situat pe pista de iarba.
Startul era anuntat la statia de amplificare cu vesnica formula: “Alergarea incepe peste 5 minute. Atentiune! 1, 2”, se auzea un zgomot de clopotei (“bing-bang”) pentru avertizarea finala dupa care urma zgomotul de pistol care declansa cursa.

Pe programe (trap sau galop), in dreptul calului figurau numele sau, al mamei si al armasarului. Numele calului trebuia sa inceapa cu prima litera din numele iepei.
Mai erau trecute: recordul carierei, antrenorul, jockeul si proprietarul.
Trebuie mentionat ca la grajdurile mai mari, erau trecuti in program in ordinea valorica descrescatoare, jockeii sau driverii care calareau caii de monta I, II si III.

De asemenea, trebuie spus ca fiecare proprietar de formatiune avea culorile si desenul specific imprimat pe echipamentul jockeului/driver-ului (sapca, bluza si pantaloni).

La ghiseele hipodromului se paria inainte de fiecare cursa. Pariurile se suspendau cu 10 minute inainte de inceperea cursei.
Se putea paria si la agentiile din oras, care erau in numar de circa 8, acestea inchizand pariurile cu o zi inainte.

Se putea juca castigator simplu pe alergare, plasat (cel care iesea pe locul 2), event (castigatorii la doua curse consecutive, mai putin premiul de deschidere), martingala (castigatorii la trei curse consecutive: 2, 3 si 4 sau 5, 6 si 7, seriile fiind facute de casa de pariuri). La toate cursele se puteau juca mai multe variante.
Referitor la cota pentru castigatorul unei curse, aceasta era 10 lei la care in eventualitatea castigului se adauga un supliment mic daca calul era jucat de toata lumea (ex: 10:11), fiind favorit. Sau un supliment/cota foarte mare daca calul era o gloaba care producea marea surpriza (ex: 10:350).
Austriacul era sarea si piperul curselor de trap sau galop. Trebuia sa indici castigatorul de la cursa a 2-a pana la cursa a 8-a sau a 10-a (cate erau programate). Daca aveai 8 castigatori si in ultima cursa nu nimereai castigatorul, biletul nu mai era bun de nimic. Din acest motiv, cei mai slabi de inger, inaintea ultimei alergari, nu mai reuseau sa astepte rezultatul final. Isi vindeau cu o suma destul de apreciabila buletinul, castigator pe linie pana in acel moment. Tranzactiile se faceau direct, nu prin case si banii se plateau pe loc.
In situatia in care nu exista nici un buletin castigator, sumele se raportau, putand sa ajunga la valori foarte mari.

In lumea si atmosfera curselor de galop ce aveau loc joia si duminica, asa cum am mai spus, activau si doi jockey francezi: Roger Vincent, campion al turfului (castigator al Derby-ului Roman in 1936, cu Gorgos) si M. Mullot, alt remarcabil talent francez (castigator si el al Derby-ului in 1937).
Vincent era rasfatatul proprietarilor de cai pur-sange, fiind supranumit “cravasa de aur”. In paralel, I.Schwartz, proprietarul lui Socec-Lafayete, il solicitase pentru monta lui de cai si drept simpatie si recunostiinta pentru cursele castigate, Vincent primise in dar mic apartament pe Aleea Alexandru, in Parcul Filipescu.

Pe strada Aviator Sanatescu la subsolul casei de la numarul 44, pe acelasi trotuar cu noi, exista o bodega destul de aglomerata, La Burlacu’.
In spatiul plin de fum de tigara, cu intrarea convertita dintr-un garaj, isi faceau aparitia Vincent si prietenul sau, Mullot, doua personaje foarte pitoresti chiar si pentru noi, copiii. Primul vorbea o limba romana rudimentara, foarte graseiata. Era perioada lui de glorie si isi traia succesul… Avea obiceiul sa-si deslege limba dupa mai multe paharele de rachiu. Spre interesul asistentei, venita special, facea diverse aluzii la viitorii favoriti din premiile clasice ale zilelor urmatoare (derby-ul de galop, premiul regal, premiul Arcului de Triumf etc.). Ponturile se dovedeau destul de precise, astfel ca Vincent era urmarit cu cea mai mare atentie si cuvintele ii erau sorbite de chibitii pariori, acum tovarasi “dezinteresati” de baut cu cei doi francezi.
La fel se intampla si intr-un garaj din strada Barbu Stefenescu Delavrancea, la firma La Baiatu’, unde aceleasi indiscretii se faceau pe taramul trapului. Asta o stiam de la Radu Maiorescu, colegul meu de scoala, domiciliat pe strada Clucerului, vis-à-vis de celebra “La Coana Victorita”.

In primavara lui 1945, in urma luptelor dramatice desfasurate la Budapesta, hipodromul capitalei ungare a fost distrus aproape in intregime. Astfel campionul Ungariei la galop, armasarul Martalodz a aparut pe pista de la Baneasa – Galop. Asa a aparut rivalitatea dintre Peris (campionul nostru de pana atunci, armasar din grajdurile regale, calarit de cravasa de aur Vincent) si noul venit din Ungaria, luat in primire de A. Cucu.
Astfel, cei doi armasari erau programati la toate premiile clasice, unde infruntandu-se in spectacole celebre au ridicat tribunele de la Baneasa in picioare. Victoriile erau impartite. Pana la urma, Peris a avut un oarecare avantaj.

*

Dupa alegerile furate de comunisti (1946), toti jockeii si antrenorii straini sunt fortati sa paraseasca tara.
In 1948, dupa abdicarea regelui (1947), grajdurile, hergheliile si toate facilitatile sunt nationalizate.

In 1950, din ratiuni politice si edilitare, noua cladire a Casei Scanteii va ocupa o parte din hipodromul de galop, cursele continuand si in aceste conditii.

In 1960, ce mai ramasese din hipodromul de galop si intreg hipodromul de trap sunt demolate pentru a face loc Targului International (actualul Romexpo). Activitatile de trap s-au mutat la Ploiesti unde continua si azi ca traditie, dar in conditii foarte precare.

Datele de mai sus, legate de structura organizatorica a alergarilor (premii) si atmosfera generata de curse si pariuri, inclusiv enumararea grajdurilor (crescatori si proprietari), jockey-lor si driverilor sau a antrenorilor sunt rezultatul interesului meu de tanar spectator si mare admirator al curselor de pe Hipodromurile Baneasa, intre anii 1937-1947.

Pentru cei care doresc sa patrunda mai mult in lumea romantata a curselor de galop, recomand cu caldura cartea lui Alexandru Grigorescu, Odinioara la Baneasa.

rasfoieste ->]

citeste si:

• Aleea Calaretilor

Surse foto:
-harta Transport Bucuresti 1936 / www.tramclub.org
-alergarea derby-ului roman (galop) / Ilustratiunea Romana (iunie 1936)
-grup de conducatori (1936), prima zi de curse la Baneasa-Trap / Almanahul Trapului (1937)

Click aici pentru afisarea
urmatoarelor capitole (19-33) !

Diamant!

(1942-1947)

Incepand din anul 1942, tatal meu a considerat ca bicicleta Rekord (3/4) devenise prea mica pentru mine care crescusem. Mi-a facut o surpriza, cumparandu-mi de la magazinul Cartea Romaneasca de pe bulevardul Elisabeta o bicicleta gri cu accesorii militare (port-bagaj masiv, sistem de prindere a armanetului/pusca pe cadru), spite groase. Aceasta era o bicicleta Diamant germana si fusese in principiu creata pentru utilarea armatei germane. Bicicleta am iubit-o foarte mult. I-am scos aripile din fata si din spate, precum si portbagajul si am castigat cu ea doua campionate consecutive pe Capitala, la categoria biciclete de oras - anii 1945-47.

Trebuie spus ca ajunsesem la o forma sportiva impecabila datorita deplasarilor de rezistenta pe care le faceam frecvent pe ruta: Bucuresti-Ploiesti-Valea Mieilor (faceam cam doua ore pana in Ploiesti).
Intr-un rand m-am alaturat mamei si surorii mele Sanda care erau la Bran, angajandu-ma intr-o excursie programata pe 3 zile. Prima: Bucuresti - cu escala la Ploiesti, la prietena mamei, doamna Tania Brandsdoerfer (devenita ulterior Brandus).
A doua zi, Ploiesti-Breaza, unde am luat pranzul la vila arhitectului Doneaud (colegul meu de banca - Andrei - era acolo), continuand drumul pana la Sinaia unde am innoptat la familia Calistru, profesor de ski, membru fondator al Clubului Peles, impreuna cu tatal meu. Seara am vizionat un film la sala Cazinoului din parc.
In ziua urmatoare am parcurs drumul pana la Predeal de unde m-am angajat la stanga pe Drumul Reginei, trecand de Paraul Rece si ajungand in Rasnov, am facut stanga la Bran.
Prin aceste escapade lungi mi-am asigurat conditia de baza, rezistenta, cu care am dominat trei ani consecutiv (1945-47) campionatele capitalei.

Incepand din clasa a V-a de liceu, impreuna cu prietenul meu Paul Cretulescu, al caruit tata era director comercial la societatea Petrosani (centrala Bucuresti), faceam dese plimbari cu bicicleta.
Ii telefonam acasa si ii spuneam: “Paulica, o plimbarica?”
De cel putin de doua ori pe saptamana ne intalneam la Sosea si mergeam la Hipodromul Baneasa Trap unde aveau loc alergarile de antrenament, lipsind intreaga zi de la scoala. Absentele nemotivate mi le rezolvam printr-o semnatura in carnetul scolar, certificand in acest fel ca in zilele respective am fost suferind. Iscalitura era data de buna si credula mea matusa, tanti Ella Grunau, care pe vremea aceea locuia in casa din strada Paris.


Surse foto:
-bicicleta Diamant ’40 / www.olarmyjoel.com